Cine i-a făcut pe părinți șefi peste locul de joacă?

Copiii alergau. Normal. Erau la un loc de joacă. Se urcau, coborau, se rostogoleau, se împingeau, se căutau unii pe alții, dispăreau după un tunel și reapăreau de nicăieri, cu părul în toate direcțiile și cu bucuria aia absolută pe care o au copiii când nimeni nu le cere să stea frumos pe scaun.

Iar părinții... părinții erau acolo cu ei ca într-un centru de comandă NATO.

"Patrick, NU ALERGA!"

"ARON! Nu te da pe toboganul roz! Aron! TU NU M-AUZI???!!!"

"Anais, ți-ai pus adidasii invers!"

"Luca! Vino să bei apă!"

"LARISA! Vino la mine când îți spun!"

"Matei, nu te urca acolo!"

"Sofia, ai grijă!"

"Andrei, pune piciorul pe galben?”

"Nu pune mâna!"

"Nu te urca!"

"Nu sări!"

"Așteaptă!"

"Vino!"

"Pleacă de acolo!"

"Ți-am spus să nu faci asta!"

Numai că, înainte să încep să mă cred mare specialistă în creșterea copilului meu,vă zic că și eu am propriul repertoriu: "Eric, ai grijă!", "Unde te duci că data trecută nu te-am mai văzut", "Nu te mai urca acolo că e abrupt tare toboganul ăla, mă, mami!" "Tu știai că trambulinele sunt cele mai periculoase? Dacă sari cumva greșit poți să îți rupi și gâtul!" Deci nu sunt vreo expertă, doar că am avut cinci ore la dispoziție să mă aud din exterior...

Și mi-am dat seama cât de repede intrăm în modul ăsta de paznic al copilului. El urcă două trepte și noi deja vedem ambulanța, ghipsul, camera de gardă.

Am hotărât de data asta să mă abțin și să tac naibii cât de mult pot. Și eram pe banca aia de burete, cu fundul deja amorțit și mă uitam la Eric cum aleargă de parcă avea de recuperat toată copilăria într-o singură după-amiază. Și când se dădea pe ceva, îi făceam galerie.

"Hai, Eric!"

"Bravo!"

"Iaaa uite-l!"

"Bine, mă! Mai du-te o dată!"

Și mă gândeam că asta e tot ce trebuie să audă un copil într-un loc de joacă. Pentru că era, literalmente, un loc de joacă. Era un loc în care copiii au venit să facă exact lucrul pe care noi, adulții, încercăm să-l programăm în viețile lor cu activități, cursuri și aplicații: să se miște, să exploreze, să se joace și să fie copii.

Și, Doamne, cât de obositor trebuie să fie să ai mereu pe cineva care îți spune ce faci greșit, chiar și atunci când, de fapt, faci exact ce ai venit să faci.

La un moment dat, eu l-am lăsat și singur vreo 15 minute și m-am dus să văd concertul. Pentru că, scuzați-mă, dar cânta Alex Velea. Și când omul a început cu "Dragostea se face minim doi..." am zis că aceasta este o problemă culturală și istorică pe care nu o pot ignora. Era o piesă de pe vremea noastră. Trebuia să o ascult live.

Copilul era la Hype. Eu eram la Velea. Civilizația era salvată. Și în timp ce dansam, mă gândeam: uite, și eu am nevoie să fiu lăsată puțin în pace. Nu numai copilul.

Cred că și parentingul ăsta din ziua de azi ne-a făcut să credem că dacă nu suntem cu ochii pe copil în fiecare secundă, suntem iresponsabili. Și m-am gândit că poate avem nevoie, noi, părinții, să mai lăsăm puțin frâna de mână jos. Să nu vedem imediat toate lucrurile care pot merge prost. Copilul se urcă? Bine. Aleargă? Lasă-l să alerge. Se murdărește? Se spală. A ales toboganul roz? Aparent, supraviețuim și acestei tragedii.

La final, după cinci ore, l-am luat transpirat, roșu la față, cu părul ud, iar picioarele îl dureau la propriu de cât a alergat. Era terminat. Și fericit.

Și m-am uitat la el și mi-am zis că așa trebuie să arate un copil după o zi bună de joacă: obosit până la ultima celulă, transpirat și cu zero chef să mai audă de altceva.

După cinci ore la Hype chiar am înțeles ceva: copiii știu să se joace. Noi doar trebuie să ne mai abținem, din când în când, să le explicăm cum. 

DISCLAIMER: Acest material este un editorial și reflectă experiența și perspectiva personală a autoarei. Fiecare copil este diferit, iar felul în care părinții aleg să îi supravegheze și să le ofere libertate ține de vârsta copilului, context și de propriile alegeri de familie.