Un studiu realizat pe aproape 10.000 de copii arată ce mic obicei de acasă îi poate ajuta să devină mai responsabili
14 August 2026
Freud ar fi analizat cu atenție un copil excesiv de ascultător. Ce poate ascunde acest comportament și cum îți poți ajuta copilul să își dezvolte un „eu” puternic?
Neascultarea copiilor provoacă adesea îngrijorare în familie. În schimb, atunci când un copil își strânge jucăriile din prima, acceptă regulile fără să protesteze și rareori face o criză de furie, avem tendința să credem că totul merge bine. Totuși, pentru Freud, un nivel foarte ridicat de obediență ar fi putut ridica semne de întrebare.
Din perspectiva psihanalizei, obediența nu reprezintă automat un semn de adaptare. Este important să înțelegem ce se află în spatele ei. Un copil poate respecta regulile pentru că înțelege limitele. Dar poate face acest lucru și pentru că se teme că va pierde iubirea părinților, pentru că a învățat să își reprime dorințele sau pentru că ajunge să creadă că este periculos să spună ce își dorește.
Este posibil să fi învățat să își reprime dorințele
Pentru Freud, o parte importantă a dezvoltării psihice constă în a învăța să trăiești cu dorințe care nu pot fi întotdeauna satisfăcute. Este firesc ca un copil să își dorească jucăria altui copil, să nu vrea să meargă la culcare atunci când are ceva mai interesant de făcut, să mai vrea o înghețată sau să nu își dorească să se oprească din joacă.
Realitatea, regulile și conviețuirea cu ceilalți pun limite acestor impulsuri, notează Ser Padres. Această dinamică este firească. Problema apare atunci când copilul nu înțelege doar că nu poate face tot ce își dorește, ci ajunge să creadă că tot ceea ce își dorește este greșit. Diferența este subtilă, dar importantă, deoarece poate duce la reprimare.
În termenii lui Freud, reprimarea înseamnă menținerea în afara conștiinței a unor dorințe, gânduri sau impulsuri considerate inacceptabile. La un copil care încearcă permanent să îi mulțumească pe ceilalți, această dinamică se poate manifesta prin tendința de a nu își exprima furia, dezacordul sau chiar propriile preferințe.
Ce poți face?
Nu trebuie să îți înveți copilul să nu asculte. Este important să îi permiți să spună ce nu îi place, punând limite comportamentului, fără să îi negi emoțiile. De exemplu, există o diferență importantă între „Poți fi supărat pe mine, dar nu ai voie să mă lovești” și „Nu ai voie să fii supărat pe mine”.
Copiii au dreptul să se supere și să spună „nu”.
VEZI ȘI: Părinții cu IQ ridicat au aceste 11 obiceiuri care cresc copii mai deștepți decât ei
Poate își formează un „supra-eu” prea exigent
Freud considera că lumea noastră interioară include trei structuri, sinele, eul și supra-eul. Simplificând teoria sa, „sinele” reprezintă impulsurile și dorințele de bază, „supra-eul” include regulile, interdicțiile și idealurile, iar „eul” încearcă să găsească un echilibru între dorințe, realitate și cerințele venite din exterior.
Supra-eul începe să se dezvolte prin interiorizarea figurilor parentale, a regulilor sociale și a normelor familiei. De aceea, educația presupune inevitabil stabilirea unor limite. Contează însă felul în care le transmiți și modul în care ceri respectarea lor.
Freud i-ar încuraja pe părinți să se întrebe ce fel de voce interioară îi ajută pe copii să își construiască.
O voce care spune: „Acest lucru nu este permis, dar poți greși și continui să fii valoros”.
Sau o voce care spune: „Trebuie să fac totul perfect, altfel îi voi dezamăgi pe ceilalți”.
În al doilea caz, ascultarea poate deveni o modalitate de a evita disconfortul și conflictele. Ca părinți, am putea crede că avem un copil foarte matur, când, de fapt, el se adaptează excesiv la așteptările celor din jur și își dezvoltă un supra-eu foarte rigid și controlator.
Ce poți face?
Separă comportamentul de valoarea personală a copilului. Nu este vorba despre a-i permite orice, ci despre a-l ajuta să înțeleagă că anumite comportamente nu sunt acceptate, fără ca acest lucru să însemne că valorează mai puțin.
„Ce ai făcut nu este în regulă” îi lasă copilului spațiu să repare greșeala. În schimb, „ești un copil rău” leagă comportamentul de identitatea lui.
De asemenea, trebuie să îți înveți copilul să spună „nu” atunci când are nevoie să se protejeze. A-l învăța să refuze poate face parte din educația lui.
Poate confunda iubirea cu ascultarea
Pentru Freud, relația cu părinții reprezintă un pilon important în formarea personalității. În copilărie, cel mic depinde de părinți pentru a-și satisface nevoile de bază. În același timp, caută aprobarea, recunoașterea și, mai ales, siguranța că este iubit. De aceea, reacțiile părinților la comportamentul copilului pot avea un impact mai mare decât ne imaginăm.
Problema apare atunci când copilul începe să facă o legătură prea strânsă între a se purta frumos și a fi iubit. Dacă observă că primește mai multă afecțiune, atenție sau aprobare atunci când ascultă, iar atunci când se opune simte că își dezamăgește, îi supără sau îi îndepărtează pe părinți, poate ajunge la concluzia că, pentru a fi iubit, trebuie să facă mereu ceea ce ceilalți așteaptă de la el.
De aceea, în spatele unui „copil model”, care încearcă mereu să îi mulțumească pe cei din jur, poate exista mai mult decât o educație bună. Este posibil să fi învățat că greșelile, protestele sau faptul că îi dezamăgește pe ceilalți reprezintă amenințări la adresa relației afective.
Ce poți face?
Separă clar comportamentul de afecțiune. Poți menține o regulă și, în același timp, să îi transmiți copilului că iubirea ta rămâne aceeași.
Poți spune: „Nu ai voie să faci asta, dar nu sunt supărat pe tine” sau „Nu sunt de acord cu ceea ce ai făcut, dar te iubesc la fel”.
Copilul are nevoie să înțeleagă că iubirea ta, ca părinte, nu depinde de faptul că ascultă de fiecare dată.
CITEȘTE ȘI: Harvard confirmă că bebelușii născuți primăvara și iarna au un avantaj în aceste 3 domenii de dezvoltare
Ascultarea nu este întotdeauna un lucru pozitiv
Ascultarea poate face viața de familie mai ușoară și îl poate învăța pe copil să respecte regulile. Dar atunci când devine strategia lui principală pentru a se simți iubit, pentru a evita conflictele sau pentru a obține aprobarea părinților și a altor adulți, costul emoțional poate fi mare.
Un copil care învață prea devreme să își ascundă dorințele, să anticipeze așteptările celorlalți și să facă mereu „ceea ce trebuie” poate ajunge să nu mai știe ce își dorește cu adevărat.
În timp, acest lucru îi poate afecta și capacitatea de a lua decizii. Orice decizie implică posibilitatea de a greși, de a te răzgândi, de a-ți asuma riscuri mici și de a învăța din consecințe. Pentru un copil obișnuit să caute permanent aprobarea adulților, fiecare alegere poate ridica aceleași întrebări: „Oare este bine?”, „Ce așteaptă ceilalți de la mine?”, „Dacă se supără?”.
În loc să își formeze propriul criteriu, copilul se poate obișnui să caute răspunsurile în afara lui.
Această nevoie permanentă de aprobare se poate transforma în dificultăți de a pune limite, de a-și exprima dezacordul sau de a accepta că cineva poate fi dezamăgit de alegerile sale. De aceea, merită ca, din când în când, să te oprești și să te întrebi dacă propriul tău copil se simte suficient de confortabil și de în siguranță încât să îți spună „nu”.
Educația nu înseamnă să elimini conflictele, frustrările sau dezacordurile. Înseamnă să îți înveți copilul cum să le gestioneze fără să renunțe la ceea ce este și la ceea ce simte.
Scopul nu este ca el să urmeze mereu instrucțiunile tale. Scopul este să îl ajuți să ia propriile decizii atunci când nu vei fi lângă el pentru a-i spune ce să facă. Astfel, își poate construi propria identitate, în loc să devină persoana despre care crede că ceilalți își doresc să fie.
