EXCLUSIV Copilul „neascultător” din clasă. Prof. Claudia Chiru: „Comportamentul este pentru mine o informație”

Am discutat despre aceste situații cu prof. înv. primar Claudia Chiru, care explică de ce comportamentul copilului trebuie privit în context, cum poate reacționa părintele atunci când află că fiul sau fiica lui a deranjat ora și ce efect au etichetele repetate asupra copilului.

CITEȘTE ȘI: Nu citește cursiv la clasa întâi? „Asta nu înseamnă că e mai puțin inteligent”, avertizează prof. Claudia Chiru / VIDEO

Ce înseamnă, de fapt, un copil „neascultător” în clasă?

„De câte ori nu auzim, în școală sau acasă, formulări precum «este neascultător», «nu stă locului», «vorbește întruna», «îi deranjează pe ceilalți», «nu face ce i se spune»? Le folosim pentru a descrie un comportament, dar foarte repede ele ajung să descrie copilul, ceea ce nu este tocmai o variantă câștigătoare, este chiar o problemă”.

Prof. Claudia Chiru explică faptul că, în practica sa pedagogică, pornește de la conceptul de Arhitectură Cognitivă în Educație. Acesta privește comportamentul vizibil al copilului ca rezultat al unor procese mai complexe.

„În Arhitectura Cognitivă în Educație, conceptul în jurul căruia mi-am construit practica pedagogică, pornesc de la ideea că ceea ce vedem la suprafață este rezultatul unei construcții mult mai complexe. Un copil nu intră în clasă doar cu un set de comportamente, intră cu nivelul său de dezvoltare, cu ceea ce poate deja să facă singur, cu ceea ce poate face încă numai cu sprijin, cu ritmul său de lucru, cu capacitatea de autoreglare pe care a construit-o până atunci, cu emoțiile, experiențele și nevoile sale. Toate acestea participă la felul în care copilul răspunde mediului școlar”, spune cadrul didactic.

Astfel, atunci când un copil se ridică din bancă, vorbește peste profesor, refuză o sarcină sau își deranjează colegii, comportamentul poate transmite o informație despre ceea ce se întâmplă cu el, dar și despre sarcina primită sau despre mediul de învățare.

„De aceea, atunci când un copil se ridică, vorbește peste profesor, refuză o sarcină sau îi deranjează pe ceilalți, comportamentul este pentru mine o informație. Îmi spune ceva despre copil, dar poate să-mi spună la fel de mult și despre sarcină, despre context sau despre mediul de învățare pe care eu, adultul, l-am construit. Uneori sarcina este prea grea, alteori este prea ușoară și copilul s-a plictisit, poate nu a înțeles cerința, poate îi este greu să-și controleze impulsurile, are nevoie de mișcare, este obosit, frustrat sau preocupat de ceva ce s-a întâmplat înainte să intre în clasă. Alteori copilul pur și simplu testează o limită și trebuie să descopere că limita aceea există și rămâne în picioare”, explică prof. Claudia Chiru.

Același comportament poate avea cauze diferite

Un copil care vorbește în timpul orei nu are automat aceeași nevoie ca un alt copil care face exact același lucru. Profesorul trebuie să observe contextul înainte să aleagă intervenția.

„Același comportament poate avea, așadar, cauze complet diferite. Doi copii pot vorbi în timpul orei. Unul vorbește pentru că a terminat exercițiul și nu mai are nimic de făcut, celălalt pentru că exercițiul este atât de dificil încât conversația devine o formă de evitare. Dacă intervin identic în ambele situații, pot opri comportamentul pentru moment, dar nu am lucrat asupra mecanismului care l-a produs. În Arhitectura Cognitivă în Educație întrebarea se schimbă, așadar. În loc de «Cum îl fac să asculte?», mă interesează «Ce se întâmplă aici și ce trebuie să construiesc pentru ca acest copil să poată răspunde diferit data viitoare?»” spune prof. Claudia Chiru.

Această perspectivă schimbă și modul în care adultul privește disciplina. În loc să caute doar o metodă prin care să oprească un comportament, profesorul încearcă să înțeleagă ce îl produce și ce îl poate ajuta pe copil să reacționeze diferit.

VEZI ȘI: Capcana clasei pregătitoare și iluzia „micilor genii”. Prof. Claudia Chiru: „Copiii trebuie să se joace!” / VIDEO

Copilul a deranjat ora. Ce faci când primești mesaj de la școală?

Pentru mine, ca părinte, mesajul „Eric a deranjat ora” poate declanșa imediat furie, teamă sau dorința de a aplica o pedeapsă. Prof. Claudia Chiru recomandă însă ca primul pas să fie înțelegerea situației.

„Până aici am privit copilul din perspectiva profesorului, pentru că în clasă adultul este cel care observă comportamentul și construiește mediul în care acesta apare, dar aceeași situație continuă acasă, atunci când părintele primește un mesaj de la școală: «Eric a deranjat ora.» Din acel moment, felul în care părintele răspunde devine și el parte din ceea ce copilul va învăța din experiența respectivă. Dacă sunt părinte și primesc un asemenea mesaj, primul impuls poate fi să mă supăr și să mă gândesc imediat la consecințe. Înaintea sancțiunii aș încerca însă să reconstruiesc situația împreună cu copilul: Ce s-a întâmplat înainte? Ce făceați în acel moment? Ce ai făcut tu? Ce s-a întâmplat după? Cum te-ai simțit? Ce ai fi putut face altfel? Nu aș începe neapărat cu «De ce ai făcut asta?», pentru că uneori copilul chiar nu știe de ce, mai ales la vârste mici, autoreglarea este încă în construcție, iar copilului îi poate fi dificil să identifice și să verbalizeze mecanismul care a precedat comportamentul”, spune prof. Chiru.

A înțelege situația nu înseamnă însă să ignorăm regula sau să îi transmitem copilului că nu a făcut nimic greșit.

„A încerca să înțeleg nu înseamnă însă să îi spun: «Nu-i nimic, profesorul nu te-a înțeles». Dacă Eric a deranjat ora, faptul rămâne. Colegii lui au dreptul să învețe, profesorul are dreptul să-și desfășoare activitatea, iar Eric are responsabilitatea de a învăța să funcționeze într-o comunitate”, punctează prof. Claudia Chiru.

Mesajul pe care părintele îl poate transmite copilului este: „Mesajul meu ar fi: «Vreau să înțeleg ce s-a întâmplat și apoi vreau să vedem împreună ce poți face diferit data viitoare.»”

Potrivit profesoarei, această discuție îl ajută pe copil să înțeleagă consecințele propriilor acțiuni și să găsească o alternativă pentru situațiile viitoare.

„Aici subliniez una dintre diferențele fundamentale dintre pedeapsă și educație. Pedeapsa se poate opri la comportamentul care tocmai s-a produs, educația trebuie să construiască resursele de care copilul va avea nevoie în următoarea situație”, adaugă experta.

Ce se întâmplă când copilul aude mereu că este „obraznic”?

Există o diferență importantă între a corecta un comportament și a defini copilul prin acel comportament.

„Este o diferență enormă între «ai întrerupt ora de mai multe ori» și «ești obraznic». Prima propoziție descrie un comportament care poate fi schimbat, a doua începe să definească persoana”, spune prof. Claudia Chiru.

Etichetele repetate pot influența felul în care copilul se vede pe sine.

„Dacă un copil aude suficient de des «tu ești cel care face probleme», «iar tu?», «niciodată nu ești atent», există riscul să înceapă să se privească prin această lentilă, se schimbă felul în care îl privesc adulții, felul în care îl privesc colegii și, treptat, felul în care se privește el însuși”, explică profesoara.

Prof. Claudia Chiru recomandă ca adultul să vorbească despre comportament și despre consecințele lui, fără să transforme acel comportament într-o definiție a copilului.

„De aceea sunt atentă la limbaj. Pot spune foarte ferm: «Comportamentul acesta nu este acceptabil.» Pot spune: «Ai întrerupt de trei ori și colegii tăi nu s-au putut concentra.» Pot spune: «Regula noastră este aceasta și mă aștept să o respecți.» Nu am nevoie să transform comportamentul într-o identitate și să spun: «Ești un copil rău.» Copilul trebuie să știe că o alegere poate fi greșită fără ca el să devină, prin acea alegere, «copilul rău» al clasei. Tocmai această separare dintre persoană și comportament îi lasă deschisă posibilitatea schimbării”, spune experta.

Ce poate face profesorul înainte ca problema să apară?

Regulile și limitele contează, dar și mediul în care copilul învață are un rol important.

„O parte esențială din Arhitectura Cognitivă în Educație este felul în care construiesc mediul înainte ca problema să apară. Nu pot cere autonomie într-un mediu în care copilul depinde permanent de indicațiile mele și nu pot cere autoreglare fără să-i fi oferit contexte în care să o exerseze”, susține prof. Chiru.

Profesoara oferă și un exemplu concret din clasa sa. Copiii care termină o sarcină înaintea colegilor au alternative clare. Ei pot citi, colora sau desena, fără să aștepte fără o activitate și fără să ceară permanent indicații.

„În clasa mea, de exemplu, copiii știu foarte clar ce pot face dacă termină o sarcină înaintea colegilor. Nu trebuie să stea nemișcați în bancă așteptând și nici să mă întrebe de fiecare dată «Ce fac acum?». Pot să citească din cartea personală, să coloreze sau să deseneze în caietul cu foaie velină”, spune cadrul didactic.

Copilul primește astfel libertatea de a alege, dar și responsabilitatea de a reveni la activitatea comună atunci când aceasta continuă.

„Pentru mine acesta este un exercițiu cognitiv și comportamental foarte valoros. Copilul trebuie să ia o decizie, să-și gestioneze timpul, să-și distribuie atenția, să observe schimbarea contextului, să oprească activitatea pe care o desfășura și să revină singur la sarcina comună”, adaugă prof. Chiru.

Limitele rămân necesare

A înțelege de ce apare un comportament nu înseamnă că adultul elimină regulile. Copilul are nevoie de limite clare și previzibile.

„Arhitectura Cognitivă în Educație nu înseamnă permisivitate. Un mediu predictibil are nevoie de limite clare, iar copilul are nevoie să știe că apartenența la un grup presupune și responsabilitate față de ceilalți”, spune prof. Claudia Chiru.

Profesoara oferă un exemplu simplu despre diferența dintre interdicție și alternativa concretă.

„«Nu mai vorbi!» îi spune ce trebuie să oprească. «Dacă ai ceva de spus, ridică mâna și te ascult» îi oferă un comportament alternativ. «Nu te mai ridica!» oprește o acțiune. «Terminăm cele trei exerciții, apoi te poți ridica» îi oferă o structură pe care o poate anticipa”, explică ea.

Autoreglarea se construiește în timp, prin experiențe repetate și prin sprijin adaptat nivelului copilului.

„Autoreglarea nu apare pentru că adultul repetă suficient de des «controlează-te», ea se construiește prin experiențe succesive în care adultul oferă inițial structura, apoi retrage treptat sprijinul pe măsură ce copilul devine capabil să preia singur controlul, zona proximei dezvoltări descrisă de Vygotsky: spațiul dintre ceea ce copilul poate face singur și ceea ce poate realiza cu sprijinul potrivit”, spune prof. Chiru.

Când comportamentul se repetă, părintele și profesorul trebuie să caute tiparul

Atunci când același comportament apare frecvent, pedeapsa nu rezolvă automat problema. Adultul trebuie să observe când apare, ce îl precedă și ce se întâmplă după.

„Dacă un comportament apare constant, întrebarea nu mai poate fi doar «Ce pedeapsă îi dăm?». Trebuie să ne uităm la arhitectura situației: când apare, ce îl precedă, ce obține sau ce evită copilul prin acel comportament, ce se întâmplă după, în ce situații reușește să răspundă diferit și ce anume funcționează atunci”, susține prof. Chiru.

În unele situații pot ajuta reguli mai clare, schimbarea rutinei, o sarcină adaptată mai bine nivelului copilului sau mai multă consecvență. În alte situații, copilul poate avea nevoie de sprijin suplimentar.

„Un comportament persistent nu trebuie nici dramatizat, nici ignorat. Profesorul și părintele au nevoie, în acest punct, să lucreze împreună. Dacă ajung în două tabere care încearcă să stabilească cine are dreptate și cine a greșit, pierdem tocmai obiectul comun al preocupării noastre: copilul”, adaugă ea.

Copilul „cuminte” sau copilul care învață să se autoregleze?

Prof. Claudia Chiru spune că educația nu trebuie să urmărească doar obținerea unui comportament „cuminte” în prezența adultului. Obiectivul este ca, în timp, copilul să învețe să ia singur decizii potrivite.

„Nu idealizez copiii. Există copii care testează limite, refuză, provoacă, întrerup, împing sau perturbă activitatea grupului. Profesorul trebuie să poată spune ferm «stop», iar ceilalți copii au dreptul la siguranță și la un mediu în care pot învăța, dar după acel «stop» începe partea cea mai importantă a educației, trebuie să-l ajut pe copil să înțeleagă ce s-a întâmplat, să repare acolo unde este cazul, să descopere o alternativă și să o exerseze până când devine disponibilă într-o situație reală”, punctează profesoara.

Profesoara formulează și întrebarea care, în opinia sa, ar trebui să ghideze intervenția adultului:

„Pentru că scopul meu nu este ca un copil să respecte o regulă numai atunci când mă uit la el sau atunci când sunt în preajma lui, scopul este ca, treptat, regula exterioară să poată deveni reglare interioară. De aceea, pentru mine, întrebarea importantă nu este «Cum îl fac să fie cuminte?», întrebarea importantă este: «Ce trebuie să construiesc în acest copil pentru ca, în timp, să poată face alegerea potrivită fără să mai aibă nevoie de mine?»”, spune ea.

Pentru Claudia Chiru, Arhitectura Cognitivă în Educație înseamnă să privească dezvoltarea copilului pe termen lung și să construiască, prin experiențele de învățare, abilitățile de care acesta are nevoie pentru a deveni autonom.

„Un mod simplu mod în care pot explica Arhitectura Cognitivă în Educație este acesta - privesc copilul în devenire și încerc să construiesc prin fiecare experiență de învățare structurile de care va avea nevoie pentru a funcționa singur: atenție, inhibiție, flexibilitate cognitivă, autonomie, autoreglare, responsabilitate și capacitatea de a trăi împreună cu ceilalți. Educația se vede poate cel mai bine în ceea ce ajunge să poată face singur atunci când adultul nu-i mai spune ce urmează, bineînțeles, peste baza pe care a așezat-o deja părintele în perioada pe care o denumim cei 7 ani de-acasă”, conchide prof. Chiru.

Educația din România are nevoie de mai mult decât reforme și schimbări de programe. Are nevoie de dialog între profesorii care sunt zilnic la catedră, părinții care își cresc copiii și specialiștii care îi sprijină în dezvoltare. De la această idee a pornit profesoara pentru învățământul primar Claudia Chiru, fondatoarea SAGA Kid, care organizează în luna octombrie conferința A.C.E., Arhitectura Cognitivă în Educație. Evenimentul, programat în perioada 3 și 4 octombrie 2026, la Hotel Pullman World Trade Center din București, își propune să aducă la aceeași masă oameni care privesc educația din perspective diferite, dar care urmăresc același obiectiv, binele copilului.

Biletele le puteți achiziționa de pe iabilet.ro. Părinți și Pitici este partener media la A.C.E. - Arhitectura Cognitivă în Educație.