Ce ne scapă în educația copiilor? Tragedia de la Bistrița, un avertisment dur pentru fiecare familie

O scenă de groază a paralizat o școală întreagă din centrul municipiului Bistrița: un elev de clasa a VII-a, îmbrăcat în ținută camuflaj, a scos un cuțit la ușa clasei și a lovit repetat o profesoară de matematică, rănind și un coleg de clasa a șasea care a încercat să o salveze. Inspectoratul Școlar a avansat deja o ipoteză șocantă: agresorul ar fi căutat un copil de altă religie, pe fondul unor tendințe de radicalizare.

În fața unui asemenea măcel evitat la limită, redacția PărințișiPitici.ro pune cap la cap vocea părinților revoltați cu explicațiile din teren ale profesorului Petruț Rizea și analiza clinică a psihologului Bogdan Cotigă.

La 13 ani nu răspunde penal, dar intră nestingherit cu lama la oră

Primul șoc vine din litera legii: agresorul are doar 13 ani, prag la care statul român nu poate aplica nicio sancțiune de natură penală.

Psihologul Bogdan Cotigă subliniază acest impas legislativ dureros: „copilul nu răspunde penal. Are 13 ani, deci, din câte înțelegem, va pleca acasă, indiferent de anchetele care se desfășoară”.

Profesorul Petruț Rizea taxează imediat promisiunile goale ale autorităților și arată cât de vulnerabile rămân clasele în fața unui atacator: „Siguranța în școli nu poate rămâne o promisiune. Vă rog să luăm acest lucru în serios. Un elev a înjunghiat o profesoară cu un briceag. Este o faptă de o gravitate extremă, iar primul nostru gând trebuie să se îndrepte către profesoara rănită, către familia ei și către toți cei care au fost martori la acest moment. Este nevoie să analizăm serios cum a putut ajunge un elev cu o armă albă într-un spațiu școlar și ce bariere de prevenție și intervenție trebuie consolidate”.

Redactorul-șef PărințișiPitici.ro, Loredana Iriciuc, pune pe masă întrebarea pe care toți adulții o au pe buze, dar pe care mulți se tem să o rostească deschis: „CUM NAIBA AJUNGE UN COPIL DE CLASA A VII-A SĂ VINĂ CU UN CUȚIT LA ȘCOALĂ ȘI SĂ ATACE O PROFESOARĂ?! CUM?! La vârsta la care ar trebui să-și uite tema acasă, nu să vină la școală cu un cuțit! O profesoară rănită în zona capului, un alt copil rănit după ce a sărit să o ajute pe doamna de matematică. Și o școală întreagă în stare de șoc... Iar potrivit informațiilor apărute, copilul de 13 ani ar fi filmat înainte un clip în care amenința: «Pregăteam asta de 8 luni de zile! Ne vedem în Valhalla! Habar nu au cât sunt de periculos!» A purtat cagulă și cască și a postat imaginile pe TikTok”.

Semnalele ignorate timp de 8 luni: premeditare rece sau lipsă de intervenție?

Faptul că adolescentul a lansat avertismente explicite în online schimbă complet datele problemei. Nu a fost o ceartă spontană de pauză.

Psihologul Bogdan Cotigă atrage atenția asupra mecanismului psihologic din spatele unei asemenea amenințări:

„Dacă vorbim despre un act planificat cu opt luni înainte și despre o motivație aparent clară, care ar putea ține de răzbunare sau de o frustrare acumulată în timp, lucrurile se schimbă. Mă refer și la mesajele în care copilul ar fi spus: «O să o fac, voi nu mă credeți, dar o să o fac. O să vedeți cine sunt». În general, nici presa, nici noi, ceilalți, nu putem cunoaște cu exactitate motivația din spatele unor asemenea planuri. Poate că exista un conflict mai vechi cu băiatul respectiv. Poate că anumite relații sau experiențe i-au creat frustrări și nemulțumiri majore. Poate că s-a simțit umilit. Asta nu înseamnă că încerc să justific un gest atât de violent. Încerc doar să înțeleg ce ar putea sta în spatele lui. Dacă am vorbi despre un adult, am putea discuta despre o faptă cu premeditare, despre o tentativă de omor cu premeditare, în funcție de ceea ce ar stabili ancheta”.

Profesorul Petruț Rizea arată că școala românească ratează sistematic momentul în care ar trebui să intervină preventiv:

„Amenințările, conflictele repetate, comportamentele care indică o escaladare și semnalele de suferință trebuie tratate cu seriozitate. Asta cere personal suficient, consilieri școlari accesibili, proceduri prin care un elev sau un adult să poată semnala o îngrijorare și intervenții făcute la timp. Un copil aflat în dificultate are nevoie de evaluare și sprijin, iar comunitatea școlară are nevoie să știe cum să reacționeze când apar semnale de risc. Profesorii trebuie să poată cere ajutor fără teama că vor fi lăsați singuri să gestioneze situații care le depășesc atribuțiile sau pregătirea”.

Dincolo de lipsa paznicilor sau a consilierilor din școli, ruptura majoră se produce acasă, unde adulții s-au transformat în simpli contabili ai notelor din carnet. Semnalul de alarmă tras de redactorul-șef PărințișiPitici.ro arată ipocrizia din multe familii:

„TREZIREA, PĂRINȚI!!!!!!!!!!! COPIII NOȘTRI O IAU RAZNA SUB OCHII NOȘTRI, IAR NOI NE UITĂM ÎN ALTĂ PARTE!!!!! Uitați-vă cum își umilesc colegii, cum filmează suferința altora pentru câteva vizualizări, cum jignesc, amenință și se poartă de parcă nimic nu mai are consecințe. La unii, parcă au dispărut respectul și bunul-simț. Și noi ce facem? Verificăm temele, notele și mediile, să nu cumva să ia copilul 7 la matematică! Dar ce face pe internet? Ce urmărește? În ce grupuri intră? Cum vorbește cu ceilalți? Își bate joc de vreun coleg? Umilește pe cineva? Amenință? Și, mai ales, CINE VEDE TOATE ASTEA ÎNAINTE SĂ FIE PREA TÂRZIU???? Nu știm încă ce a dus la atacul din Bistrița și nu inventăm explicații. Dar faptul că un copil a anunțat online că pregătește ceva atât de grav... pe mine mă sperie rău de tot....cine a văzut, cine a înțeles și cine a intervenit?????”

Capcana parentingului fără „NU”: copilul percepe libertatea totală ca pe o neglijență

Întrebarea legitimă a părinților este cum s-a ajuns aici. Mulți au vrut să scape de metodele dure ale trecutului, dar au alunecat în extrema opusă, unde refuzul a fost complet șters din vocabular.

Psihologul Bogdan Cotigă:

„Mă întreb dacă tânărul în cauză ar putea fi și un produs al noului tip de parenting. Nu spun că parentingul blând este cauza unui asemenea comportament. Totuși, cred că trebuie să discutăm despre diferența dintre o educație bazată pe respect, comunicare și limite sănătoase și una în care părinții devin prea permisivi. Problema apare atunci când părinții confundă respectarea emoțiilor copilului cu absența limitelor și a consecințelor. Dacă educăm un copil într-un mod foarte permisiv, există riscul ca el să nu perceapă această permisivitate ca pe un semn de înțelegere și sprijin, ci ca pe o formă de neglijență. Atunci când un copil se simte neglijat, poate ajunge să manifeste comportamente prin care încearcă să atragă atenția. Poate avea impresia că nimeni nu se ocupă de el și că nu trebuie să răspundă în fața nimănui. Într-o asemenea situație, poate încerca să își rezolve singur problemele, prin metode nepotrivite”.

De cealaltă parte, profesorul Petruț Rizea atrage atenția că dascălii nu pot suplini singuri lipsa reperelor de acasă:

„Nu este suficient să cerem profesorilor să fie mai atenți sau să le spunem părinților să-și educe copiii. Aceste responsabilități contează, dar instituțiile trebuie să-și îndeplinească partea lor: să ofere reguli aplicabile, personal pregătit, acces la specialiști și mecanisme rapide de reacție. Siguranța nu poate depinde doar de vigilența individuală a unui profesor aflat la clasă”.

„Nu au nevoie doar de haine de firmă și meditații, ci de limite clare!”

Societatea le oferă celor mici un confort material de neimaginat în urmă cu câteva generații, dar îi lasă complet dezarmați în fața propriilor trăiri și frustrări.

Loredana Iriciuc sintetizează această lipsă acută de ghidaj parental:

„Copiii nu au nevoie doar de telefoane scumpe, haine de firmă și meditații. Au nevoie de limite, de educație, de supraveghere și de părinți care au curajul să le spună NU, chiar dacă se supără. TREZIREA! Nu mai așteptați să vă sune de la școală ca să aflați cine este copilul vostru în afara casei!”

TikTok-ul doar normalizează violența: rădăcina rămâne în cei 11 ani de acasă

Este foarte simplu să dăm vina exclusiv pe rețelele sociale, pe clipurile agresive sau pe jocurile video. Totuși, mii de copii văd aceleași filmulețe, dar nu recurg la cuțit.

Bogdan Cotigă explică diferența dintre zgomotul din online și fondul emoțional primit acasă:

„Eu nu am considerat niciodată că mediul online reprezintă, în sine, o influență decisivă. Până la urmă, mulți copii sunt expuși la jocuri video, filme violente și conținut care prezintă agresiuni. Cu toate acestea, doar o parte dintre cei expuși la astfel de materiale ajung să comită acte de violență extremă. Mai degrabă, mediul online poate contribui la normalizarea unor comportamente. Poate că în școala respectivă mai sunt încă 50 de copii care au fost expuși la aceleași jocuri și discuții. Totuși, doar unul dintre ei a luat cuțitul și a încercat să o omoare pe profesoară. De aceea este importantă baza educațională și afectivă pe care o oferă părinții. Există expresia «cei șapte ani de acasă», dar perioada în care copilul își dezvoltă baza emoțională se întinde pe mai mulți ani, până spre 10 sau 11 ani. Rațiunea poate ajunge să justifice ceea ce simțim deja: furie, frustrare, dezamăgire sau dorință de răzbunare. Din experiența mea profesională, am ajuns să cred că părinții ne influențează inclusiv felul în care învățăm să iubim și să fim fericiți”.

Școala îl învață să scrie și să citească. Dar cine îl învață să fie om?

Tragedia de la Bistrița lasă o concluzie fără menajamente pentru fiecare familie din România. Putem avea copii cu carnete impecabile și diplome pe pereți, dar dacă le lipsește busola morală, societatea se îndreaptă spre dezastru.

„Că degeaba are 10 pe linie, dacă nu știe să respecte un om. Degeaba știe toată materia, dacă nu înțelege că nu are dreptul să umilească, să amenințe sau să rănească pe nimeni. ȘCOALA ÎL ÎNVAȚĂ SĂ SCRIE ȘI SĂ CITEASCĂ. DAR CINE ÎL ÎNVAȚĂ SĂ FIE OM????” a conchis Loredana Iriciuc.

Iar răspunsul specialiștilor completează această dilemă dureroasă. Psihologul Bogdan Cotigă reamintește că parentingul modern nu înseamnă renunțarea la principii:

„Educația blândă nu înseamnă absența regulilor. Un copil poate avea nevoie de empatie și de înțelegere, dar și de un adult care să îi spună clar când greșește, să îi explice de ce și să îl ajute să își asume responsabilitatea pentru acțiunile sale. Copilul are nevoie de implicare, consecvență și limite sănătoase, chiar și atunci când viața familiei este complicată”.

În timp ce profesorul Petruț Rizea cere măsuri concrete înainte de următorul incident:

„O școală trebuie să fie un loc în care elevii pot învăța, iar profesorii își pot face meseria fără să se teamă pentru integritatea lor. Protecția celor din școli trebuie să devină o responsabilitate permanentă, susținută prin resurse și acțiuni concrete, înainte ca o altă comunitate să fie nevoită să treacă prin aceeași tragedie”.

Dacă părinții nu își asumă rolul de a pune limite ferme, iar școala rămâne o simplă clădire cu porți deschise pentru orice agresor, copiii noștri vor continua să caute repere pe cont propriu, în locuri întunecate din care întoarcerea este aproape imposibilă.