„Generație sedată”. Copiii care caută soluții rapide pentru o suferință complexă, într-o societate care nu mai lasă timp pentru dialog

Conform Planului de Acțiune pentru Sănătate Mintală 2025-2027, consumul de antidepresive în rândul tinerilor între 20 și 24 de ani a crescut cu 52% din 2017 până în prezent, ceea ce înseamnă că unul din patru tineri sub 25 de ani urmează un tratament psihiatric.

De asemenea, potrivit celui mai recent sondaj Estudes al Ministerului Sănătății din Spania, aproape unul din cinci adolescenți a consumat cel puțin o dată hipnotice și sedative, un indicator care arată tendința tot mai frecventă de a apela la medicație pentru a gestiona suferința emoțională la aceste vârste.

Totuși, nu orice suferință adolescentină reprezintă o tulburare mintală care necesită tratament medicamentos, avertizează Asociația Spaniolă de Pediatrie, conform abc.es. Specialiștii descriu o realitate tot mai prezentă în cabinetele medicale, tineri aflați într-o perioadă de tranziție, care resimt un disconfort profund și caută soluții rapide.

„Tineri aflați într-o etapă de tranziție care trăiesc un disconfort profund și caută soluții simple”, notează experții, adică tineri aflați într-o etapă de schimbare care trăiesc o suferință intensă și caută soluții ușoare. Aceștia ajung, spun specialiștii, să reacționeze de la primul simptom, de la primul semn, de la prima manifestare.

În acest context, explică doctorul José Antonio Salinas, coordonator al Comitetului de Bioetică al Asociației Spaniole de Pediatrie, există riscul de a transforma experiențe firești ale adolescenței în etichete diagnostice precum anxietate, depresie sau ADHD, care pot rămâne cu tinerii ani la rând și le pot influența identitatea.

„Transformarea doliului, a dificultăților sau a altor probleme cotidiene în tulburări mintale schimbă complet modul în care acestea sunt abordate”, mai precizează specialistul.

Scara de „griuri”

În acest sens, Salinas insistă asupra importanței de a înțelege că „nu orice suferință trebuie medicalizată”, fiind importantă diferențierea între disconfort, criză existențială și tulburare mintală. Există o cerere foarte mare de soluții rapide, iar tendința este de a crede că medicamentele rezolvă problema, însă în realitate ea tratează doar „vârful aisbergului”, fără a aborda situația în profunzime.

Această idee este susținută și de șeful secției de psihiatrie a Spitalului Infanta Leonor, Javier Quintero, care afirmă că „trebuie făcută o diferență riguroasă între un disconfort firesc al unei etape de viață complexe, cum este adolescența, o criză de dezvoltare cu așa-numitele dureri ale creșterii și un tablou clinic care necesită cu adevărat o intervenție specifică”.

„A pretinde că un adolescent trebuie să fie mereu bine este o fantezie puțin realistă”, susține psihiatrul Javier Quintero.

Adolescența, explică Quintero, „este o etapă de schimbare, de tranziție de la copilul care a fost la adultul care va deveni, ceea ce poate aduce inclusiv confuzie privind propria identitate, iar a aștepta ca un adolescent să fie mereu bine este o idee nerealistă și, de multe ori, chiar dăunătoare”.

În acest punct, experții avertizează și asupra unei perspective tot mai răspândite, care reduce sănătatea mintală la extreme. După cum spune doctorul Paula Amero, coordonatoarea Comitetului de Sănătate Mintală al AEP, „pare că poți fi doar bine sau rău, fără spațiu pentru zonele intermediare ale dezvoltării emoționale”.

Dificilul, adaugă Salinas, „este să pui în cuvinte ceea ce se întâmplă. Lipsesc spații în care să poți spune «nu sunt bine» fără rușine și în care cineva să asculte. Etichetele nu ajută întotdeauna, fiecare persoană este diferită, însă gândirea noastră tinde să fie binară, deși realitatea este mult mai complexă”.

Cu alte cuvinte, precizează psihologul Rafa Guerrero, „nu există tratamentul pentru ADHD, tratamentul depresiei sau tratamentul tulburării de panică. Există tratamentul individualizat pentru Juan, pentru María sau pentru Gabriel. Trebuie să mergem dincolo de simptom și să privim adolescenții, să îi privim în ochi și poate să lăsăm deoparte tastatura în timpul consultației”, sugerează el.

„Niciun copil nu alege să aibă sau să nu aibă ADHD”

În dezbaterea despre supradiagnosticare, unul dintre cele mai discutate subiecte este tulburarea de deficit de atenție și hiperactivitate, cunoscută sub acronimul ADHD.

În acest punct, psihiatrul Javier Quintero afirmă că „există astăzi un dublu risc: pe de o parte banalizarea suferinței, iar pe de altă parte patologizarea excesivă. Totuși, în cazul acestui diagnostic, trebuie să fim clari, nu orice adolescent cu dificultăți de atenție are ADHD, dar nici nu este o invenție sau o modă, ci o realitate care poate afecta semnificativ viața celor diagnosticați. Atunci când diagnosticul este corect, tratamentul poate schimba vieți”.

În opinia sa, problema nu este dacă există sau nu supradiagnosticare, ci dacă diagnosticul este pus în grabă, fără contextul dezvoltării, fără o evaluare clinică riguroasă și fără un diagnostic diferențial adecvat. Această observație se aplică și altor tulburări mintale.

Psihiatrul Hilario Blasco este tranșant: „În Spania nu există supradiagnosticare și nici supratratament al ADHD. Niciun copil și niciun adolescent nu aleg să fie înalți sau scunzi, sau să aibă durere, la fel cum nu aleg să aibă sau să nu aibă ADHD, este ceva ce moștenesc”.

El mai precizează că, la nivel global, se estimează că aproximativ 30% dintre copii și adolescenți ar avea o tulburare de neurodezvoltare, dintre care 6-8% ADHD, 2-3% tulburare de spectru autist, iar încă 6-8% dislexie sau discalculie. „Aceasta este realitatea”, spune el.

Totuși, directorul Emooti admite că adolescența este o perioadă de risc, în care schimbările sociale majore și utilizarea intensă a telefoanelor mobile, rețelelor sociale, jocurilor video și pariurilor online contribuie la creșterea suferinței psihice în rândul multor minori.

Acești specialiști susțin nevoia de a asculta dincolo de simptome, de a înțelege ce înseamnă suferința pentru adolescent și de a oferi sprijin adecvat, astfel încât acesta să nu se simtă singur. Acest proces începe înainte de ajungerea în cabinetul medical.

Spații de dialog

Pentru a realiza acest lucru, este necesar, subliniază Salinas, ca adolescenții „să găsească spații în care să se poată exprima, să se simtă ascultați și însoțiți. Este esențial să recuperăm spațiile de dialog, ceva ce se pierde treptat. Într-o societate atât de complexă precum cea actuală, în care contează mult mai mult imediatul decât cuvântul și narațiunea, acest grup are nevoie de întâlniri în care cuvântul să fie prezent”.

Poate, este de acord Quintero, „mai mult decât să ne concentrăm pe tratamente, ar trebui să ne întrebăm ce facem ca societate pentru a preveni. Dacă știm de mult timp că adolescenții suferă mai mult, că trăiesc sub o presiune socială și digitală crescută, cu o consecință emoțională evidentă, și că, în ritmul societății în care trăiesc, ajung frecvent la consultații căutând soluții rapide, atunci atenția nu ar trebui să se oprească doar la finalul procesului, la diagnostic sau tratament. Privirea ar trebui îndreptată spre început, spre prevenție, spre educație emoțională, spre sprijin și spre crearea unor contexte mai sănătoase. În medicină spunem că este mai bine să previi decât să tratezi, iar în sănătatea mintală a copiilor și adolescenților această idee ar trebui să fie mai prezentă ca oricând”.

Sănătatea mintală, concluzionează coordonatorul Comitetului de Bioetică al AEP, „este un concept mult mai amplu, care necesită nu doar un răspuns medical, ci unul al întregii societăți: adulții au responsabilitatea de a însoți suferința. Nu putem întoarce privirea, este o responsabilitate socială”.