Mituri periculoase despre suicid: Radu Leca explică de ce „cine spune, nu face” poate costa scump

DISCLAIMER: Materialele din cadrul campaniei conștientizarea și prevenția suicidului în rândul copiilor au scop exclusiv informativ și educațional și nu înlocuiesc evaluarea, diagnosticul sau tratamentul oferit de un specialist în sănătate mintală (psiholog, psihiatru, medic). Informațiile prezentate sunt destinate creșterii gradului de conștientizare și prevenție și nu constituie recomandări medicale sau terapeutice individuale. În cazul în care un copil sau adolescent prezintă gânduri suicidare, comportamente de autovătămare sau semne de risc iminent, este foarte important să fie contactat de urgență un specialist sau serviciile de urgență.

Campania promovează responsabilitatea parentală, intervenția timpurie și apelarea la sprijin specializat atunci când situația o impune.

De ce mitul „cine spune, nu face” rămâne unul dintre cele mai periculoase lucruri pe care le repetăm despre suicid? 

Mitul „cine spune, nu face” lovește exact în locul în care prevenția are nevoie de atenție: în comunicare.

În realitate, multe persoane vorbesc înainte, direct sau indirect, fiindcă suferința caută o ieșire, o mână întinsă, o pauză de la presiune. În psihoterapie, verbalizarea gândurilor despre moarte apare frecvent ca semnal de alarmă și ca tentativă de conectare, nu ca teatru. Când un părinte, un profesor sau un prieten răspunde cu „nu zice prostii” ori „vrei atenție”, mesajul transmis devine „taci și descurcă-te singur”, iar rușinea crește.

Mitul costă foarte scump fiindcă împinge persoana în izolare, iar izolarea face gândurile mai rigide, mai întunecate, mai greu de întrerupt. În prevenția suicidului, orice mențiune despre „a dispărea”, „a termina”, „a nu mai fi”, „a nu mai suporta” merită luată în serios, fiindcă nu se cere perfecțiune de interpretare, se cere grijă și acțiune responsabilă.  

Când ai auzit ultima dată replica „cine spune nu face” rostită ca o liniștire rapidă?  

Ce ai schimba în reacția ta, dacă ai trata vorbele ca semnal de ajutor, nu ca manipulare?

CITEȘTE ȘI: Semne presuicidare la adolescenți. Radu Leca: Există o diferență între „drame de vârstă” și o suferință care se adâncește

Cum arată „spune” în viața reală, dincolo de fraza directă „vreau să mor”?

Comunicarea despre suicid nu seamănă mereu cu o declarație explicită. Uneori apare ca oboseală totală, ca renunțare, ca „nu mai are rost”, „m-am săturat”, „aș vrea să adorm și să nu mă mai trezesc”, „n-ați fi mai liniștiți fără mine”. Uneori apare în glume repetate despre moarte, în postări cu ton funebru, în muzică ascultată obsesiv, în căutări online legate de metode, în desene, în poezii, în mesaje de rămas bun.

În psihoterapie, limbajul indirect se leagă de frică, rușine, lipsă de încredere în reacția celorlalți, experiențe anterioare de invalidare. În prevenție util devine să asculți nuanța (cum și ce spune) și frecvența: un comentariu singular diferă de un fir constant de mesaje negre, iar intensificarea în timp ridică nivelul de risc.

Când cineva „spune”, de multe ori încearcă să vadă dacă există o persoană sigură, capabilă să stea cu durerea fără să o minimizeze.  

Care formă indirectă ți se pare cel mai ușor de ratat: gluma, postarea, poezia, sarcasmul?  

Ce ai întreba clar și calm, ca să nu lași mesajul să treacă neobservat?

De ce oamenii vorbesc despre suicid înainte să acționeze și ce se întâmplă în mintea lor? 

Discuția despre suicid apare fiindcă mintea intră într-o zonă de tunel. Durerea domină, opțiunile par puține, viitorul pare blocat. În psihoterapie, se observă frecvent amestecul dintre disperare și ambivalență: o parte vrea să se termine chinul, o parte vrea să fie văzută și ajutată. Ambivalența înseamnă fereastră de intervenție, iar cuvintele devin semnalul că fereastra încă există.

Când cineva spune „nu mai suport”, transmite și „nu mai știu singur”. A ignora reduce șansele de conectare și împinge persoana spre soluții extreme. Prevenția suicidului tratează fiecare verbalizare ca pe o invitație la evaluare și sprijin: întrebi direct despre gânduri, despre plan, despre mijloace, despre intenție, despre ce oprește acțiunea, despre cine oferă suport. Nu intri în interogatoriu, intri în grijă structurată.  

Ce crezi că încearcă să obțină un adolescent când spune „gata, nu mai vreau”?  

E mai aproape de „vreau atenție” sau de „vreau să nu mai doară”, și de ce?

VEZI ȘI: Cum vorbești cu adolescentul despre suicid? Radu Leca: „Întrebări directe, ton blând, fără panică”

Ce mituri secundare se lipesc de „cine spune nu face” și întăresc tăcerea?

Mitul principal vine adesea însoțit de fraze-sabie: „dacă vorbește, înseamnă că manipulează”, „dacă întrebi despre suicid, bagi idei în cap”, „dacă are familie, nu are de ce”, „dacă râde, e bine”, „dacă merge la școală, nu are cum să fie grav”.

În psihoterapie, astfel de credințe blochează intervenția timpurie, fiindcă lumea așteaptă un colaps spectaculos ca să valideze suferința. O persoană în risc își poate îndeplini sarcinile zilnice din automatism, din frică, din perfecționism, din rușine, din presiune. Un adolescent poate zâmbi în public și plânge în baie. Un adult poate fi performant și prăbușit noaptea.

Prevenția cere renunțarea la indicatori superficiali și orientarea spre semne: schimbări de dispoziție, izolare, pierdere de interes, insomnie, consum de substanțe, auto-vătămare, fraze de renunțare, comportamente de „încheiere” cum ar fi împărțirea obiectelor personale.  

Care mit ți se pare cel mai seducător fiindcă oferă o liniște falsă?  

Ce semn „invizibil” ai fi dispus să iei în serios, chiar dacă în exterior persoana pare funcțională?

De ce „vrea atenție” nu înseamnă „nu e pericol”, ci înseamnă „are nevoie de ajutor”?

Eticheta „vrea atenție” se folosește ca să închizi conversația, nu ca să înțelegi nevoia. Atenția înseamnă relație, oglindire, sprijin, apartenență, iar lipsa lor apasă greu. În prevenția suicidului, cererea de atenție se traduce ca cerere de siguranță. „Văd că nu mai fac față și am nevoie de cineva.”

În psihoterapie, multe persoane descriu ani întregi de invalidare: „nu plânge”, „treci peste”, „nu exagera”, „ești sensibil”, iar corpul ajunge să strige când cuvintele nu mai ajung. Chiar și când există componentă de protest sau comunicare relațională, riscul nu dispare; durerea emoțională intensă, combinată cu impulsivitate, consum de alcool, acces la mijloace, devine rețetă de criză. Un răspuns matur sună simplu: „văd că ai nevoie de mine, rămân aici, hai să căutăm ajutor specializat.”  

Dacă ai traduce „vrea atenție” într-o nevoie sănătoasă, cum ar suna acea nevoie?  

Ce ar fi diferit în familie sau în grup, dacă nevoia ar primi răspuns înainte să ajungă la disperare?

Cum arată o reacție corectă când cineva spune „nu mai vreau să trăiesc”?

Reacția corectă începe cu reglarea ta, nu cu argumente. Respiri, încetinești, te apropii, vorbești rar, te uiți în ochi, confirmi emoția: „îmi pare rău că treci prin asta, vreau să înțeleg.” Apoi pui întrebări directe, fără ocol: „ai gânduri să îți iei viața?”, „ai un plan?”, „ai la îndemână ceva cu care să te rănești?”, „ai stabilit un moment?”, „ce te-a oprit până acum?”

În prevenție, claritatea reduce riscul, fiindcă scoate gândurile din ceață. Apoi reduci accesul la mijloace, crești supravegherea, aduci încă o persoană adultă de încredere, cauți ajutor profesionist. Evită moralizarea, evită predicile, evită amenințările de tip „după tot ce fac pentru tine”, evită șocul teatral.

În psihoterapie, siguranța se construiește cu două lucruri: validare și structură. Persoana are nevoie să audă „nu ești singur” și „facem un plan concret.”  

Care replică ți-ar veni reflex, și ce efect ar avea asupra cuiva deja rușinat?  

Ce întrebare directă ai curaj să pui, chiar dacă îți tremură vocea?

Când ceri ajutor imediat și ce înseamnă urgență în prevenția suicidului?

Urgența apare când există intenție, plan, mijloace, dată, mesaj de rămas bun, împărțirea obiectelor personale, izolare completă, consum de alcool sau droguri cu pierdere de control, auto-vătămare severă, agitație extremă, psihoză, halucinații, delir. În astfel de momente, acțiunea corectă înseamnă 112 sau camera de gardă / UPU, fără negocieri și fără amânare.

Un părinte nu rămâne singur cu frica, nu așteaptă „să se liniștească”, nu transformă situația în lecție. Siguranța primează: rămâi cu persoana, îndepărtezi medicamente, alcool, obiecte tăioase, rămâi calm, anunți un adult de suport, mergi spre evaluare medicală și psihiatrică atunci când riscul cere asta.

În psihoterapie, intervenția rapidă înseamnă reducerea șansei de acțiune impulsivă, iar impulsivitatea face ravagii când durerea urcă brusc.  

Care semn din lista de urgență te-ar face să suni imediat, fără să mai „cauți dovezi”?  

Cine te ajută practic cu transport, supraveghere, sprijin, ca să nu duci totul singur?

De ce e important să documentezi ce auzi și ce vezi, chiar și când pare „doar o vorbă”?

Notițele aduc ordine într-o perioadă în care emoțiile îți distorsionează memoria. Când scrii data, contextul, cuvintele exacte, intensitatea, durata, reacția ta, reacția adolescentului, obții o hartă a riscului.

În psihoterapie, o hartă ajută la diferențiere: depresie, anxietate, traumă, bullying, conflict familial, pierdere, consum de substanțe, tulburări de somn. În prevenție, detaliile contează: „a spus X după Y”, „gândurile apar seara”, „după școală crește agitația”, „după conflict cu un coleg apare auto-vătămare”. Notițele ajută și la conversația cu specialistul, fiindcă reduc generalizările de tip „de ceva vreme nu mai e el”, și oferă material concret pentru evaluarea riscului și pentru un plan de siguranță.

În plus, notițele scad șansa de auto-învinovățire inutilă: în loc să te ataci cu „cum de n-am văzut”, vezi că ai observat, ai urmărit, ai acționat.  

Ce ai nota prima dată: cuvintele exacte sau contextul în care apar?  

Cum s-ar schimba discuția cu un psiholog dacă ai avea o cronologie pe ultimele trei săptămâni?

Cum arată „cer ajutor” într-un mod eficient, fără să pierzi timp și fără să te pierzi în rușine?

Cererea de ajutor eficientă înseamnă mesaj scurt, clar, cu detalii relevante: vârstă, durată, semne, verbalizări despre moarte, existența auto-vătămării, consum de substanțe, acces la mijloace, nivel de funcționare, factor de protecție.

Începi cu psiholog clinician sau psihoterapeut cu experiență în suicidologie și adolescenți, iar când riscul pare ridicat, ceri evaluare la medic psihiatru de copii și adolescenți.

În paralel, implici școala atunci când bullying sau presiunea academică joacă un rol.

În prevenție, un plan de siguranță se construiește cu pași clari: semne timpurii, strategii de calmare, oameni de contact, numere de urgență, reducerea accesului la mijloace, reguli de supraveghere, program de somn, limitarea alcoolului și a substanțelor. Rușinea spune „taci”, grijă spune „acționează”.

În psihoterapie, familiile care cer ajutor devreme nu „pun etichetă”, ci pun protecție.  

Care pas ți se pare cel mai greu: să suni primul specialist sau să spui pe nume cuvintele „gânduri de suicid”?  

Ce propoziție ai folosi la telefon ca să transmiți gravitatea în primele zece secunde?

Ce rămâne după ce renunți la mituri și alegi prevenția: mai multă siguranță, mai multă relație, mai mult realism?

Când mitul „cine spune nu face” cade, rămâne o regulă sănătoasă: vorbele despre moarte se tratează ca semnale, nu ca zgomot. Rămâne și un tip de curaj: curajul de a întreba direct, curajul de a sta lângă cineva fără soluții magice, curajul de a cere ajutor profesionist.

În psihoterapie, prevenția suicidului nu se bazează pe citirea minții, se bazează pe conectare, pe evaluare, pe planuri de siguranță, pe reducerea izolării, pe creșterea abilităților de reglare emoțională. Pentru părinți, rezultatul probabil al unei atitudini preventive înseamnă un adolescent care învață că suferința are loc în familie fără rușine, fără pedepse, fără minimalizare. Pentru comunitate, înseamnă mai puține tragedii tăcute și mai multe conversații mature. Miturile fac liniște falsă; prevenția face zgomot bun, fiindcă deschide uși.  

Ce mit ai vrea să corectezi prima dată în casa ta sau în grupul tău?  

Ce întrebare directă ai fi dispus să pui chiar azi, ca să alegi relația în locul tăcerii?

PărințișiPitici.ro, împreună cu psihologul Radu Leca, lansează prima campanie de conștientizare dedicată părinților de adolescenți privind riscul suicidar și prevenția tentativelor de suicid. Campania este susținută de Asociația Happy Minds și de Alianța Română de Prevenție a Suicidului.