EXCLUSIV Adolescentul și presiunea de grup. Radu Leca: „Când un copil riscă, rar caută pericolul în sine; caută locul lui în lume”  

De ce Radu Leca scrie un articol despre presiunea de grup, tocmai acum, când adolescenții par mai „independenți” ca oricând? Pentru că presiunea de grup nu arată ca o scenă dramatică din filme, ci ca o invitație „normală”, o glumă aparent inofensivă, un mesaj pe chat la ora 23:47, o provocare pe rețele sociale, un „hai, ce mare lucru?”.

Tema merită aleasă fiindcă în spatele refuzului greu de rostit stau două nevoi foarte umane: nevoia de apartenență și nevoia de siguranță. În psihoterapia de familie, discuția nu se oprește la „de ce ai făcut asta?”, ci ajunge la „ce ai încercat să obții?” și „ce ți-a lipsit în momentul acela?”.

Articolul urmărește să ofere părinților un fir clar: cum construiești în familie un adolescent care spune „nu” fără să se simtă singur, rușinat sau „mai puțin” decât ceilalți.

„Când un adolescent riscă, rar caută pericolul în sine; caută locul lui în lume.”  

Cum arată presiunea de grup când viața și viitorul ajung la miză?

Presiunea de grup devine periculoasă când se leagă de comportamente care cresc riscul imediat sau pe termen lung: alcool și substanțe, condus periculos, provocări extreme, violență, sex neprotejat, furt, bullying, șantaj emoțional, distribuire de imagini intime, absenteism cronic, abandon școlar.

În familie, semnele se văd în schimbări bruște: secretomanie, iritabilitate, scădere a randamentului, minciuni neobișnuite, bani dispăruți, un „nou grup” despre care nu vorbește, somn dereglat, anxietate înainte de întâlniri sociale.

Psihoterapia de familie privește și dinamica invizibilă: adolescentul simte că trebuie să aleagă între „a fi loial grupului” și „a fi ok cu el însuși”. Când un părinte reacționează doar cu interdicții și control, crește tentația de a ascunde. Când un părinte reacționează doar cu permisivitate, scade sentimentul de protecție. Echilibrul vine din limite ferme, calde și explicate, plus conectare reală.

„Grupul promite apartenență rapidă, iar consecințele cer maturitate lentă.”  

De ce spune adolescentul „da” chiar și când știe că e greșit?

Adolescentul nu funcționează pe logica adultului calm, cu listă de riscuri și beneficii; creierul adolescentin pune acceleratorul pe recompensă socială și frâna pe controlul impulsului, mai ales în prezența prietenilor. În plus, rușinea face ravagii: „dacă spun nu, devin fraierul, pierd respectul, pierd grupul”.

În psihoterapia de familie, apare des un scenariu: adolescentul trăiește presiunea ca pe o testare a valorii personale, iar refuzul ca pe o pierdere de statut. Aici părintele ajută când mută discuția din morală în competență: „refuzul e o abilitate, nu un verdict despre tine”.

În loc de „cum ai putut?”, intră „ce te-a prins acolo?” și „ce te-ar fi ajutat să ieși?”.

„Un ‘da’ spus de frică seamănă cu curajul, dar lasă gol pe dinăuntru.”  

Ce rol joacă relația părinte–adolescent în puterea de a spune „nu”?

Relația este armura invizibilă: un adolescent conectat cu părintele se consultă mai devreme, își recunoaște greșeala mai repede și cere ajutor înainte ca situația să explodeze. Conectarea nu înseamnă prietenie fără limite, ci siguranță emoțională: adolescentul știe că adevărul aduce soluții, nu umilință.

În psihoterapia de familie se lucrează mult cu tonul: un părinte care ascultă fără interogatoriu crește șansa de sinceritate; un părinte care explodează crește șansa de dublă viață. Conectarea se construiește în lucruri mici, repetate: o masă fără ecrane, interes autentic pentru ce îl preocupă, respect pentru intimitate, limite coerente.

Când relația devine spațiu de reparație, adolescentul prinde curaj să refuze un grup care condiționează acceptarea.

„Cine are acasă un loc sigur, nu cerșește adăpost în mulțime.”  

Cum îl ajuți să recunoască presiunea de grup înainte să fie prea târziu?

Educația despre presiune merge mai bine ca antrenamentul: se discută calm, în afara crizei, despre tipuri de presiune. Există presiune directă („hai, fă și tu”), presiune subtilă (ridiculizare, excludere), presiune digitală (mesaje insistente, filmări, provocări), presiune prin „datorie” („dacă ești prieten, faci”).

În terapie de familie, părintele învață să pună întrebări clare: „Ce ți s-a cerut concret?”, „Ce ai simțit în corp?”, „Ce ai pierdut dacă refuzai?”, „Cine ar fi rămas lângă tine?”. Adolescentul capătă limbaj pentru ceva ce altfel ar rămâne confuz. Când numești fenomenul, îl micșorezi.

„Presiunea devine mai slabă în clipa în care primește un nume.”  

Ce înseamnă un „nu” sănătos și cum se exersează în familie? 

Un „nu” sănătos are trei ingrediente: claritate, calm, ieșire. Claritate înseamnă propoziții scurte: „Nu fac asta.” Calm înseamnă ton stabil, fără justificări lungi. Ieșire înseamnă plan: „Pleacă de acolo, sună-mă, schimbă subiectul, mergi spre un adult”.

În familie, exercițiul se face ca un joc de rol, nu ca un examen: părintele joacă „prietenul insistent”, adolescentul răspunde în 2–3 variante. Se repetă până când răspunsul sună natural.

Psihoterapia de familie lucrează și cu mesajele interne: „am voie să refuz”, „valoarea mea nu depinde de aprobarea lor”. Când adolescentul aude în mod repetat acasă că limitele lui contează, spune „nu” cu mai puțină vinovăție.

„Un ‘nu’ bine spus nu închide uși, închide capcane.”  

Cum setezi limite ferme fără să rupi conexiunea?

Limitele eficiente arată ca un gard cu poartă, nu ca un zid: reguli clare, consecințe previzibile, discuții fără jigniri. În psihoterapia de familie se recomandă un contract familial simplu: ore de venire acasă, reguli de transport, reguli de petreceri, consum zero de substanțe, apel de siguranță fără pedepse pentru momentul de urgență, verificări rezonabile.

„Apelul de siguranță” este crucial: adolescentul sună când se simte în pericol, iar părintele vine fără predici la cald; discuția se face a doua zi. Trade-off-ul e simplu: părintele renunță la satisfacția de a certa pe loc și câștigă șansa de a-și recupera copilul din situații riscante.

„Limita spusă cu respect nu micșorează libertatea, micșorează hazardul.”  

Cum gestionezi anturajul fără să declanșezi război?

Interdicția totală față de un prieten declanșează adesea efectul „Romeo și Julieta”: devine și mai atractiv. O strategie mai bună este cunoașterea treptată: invită prietenii acasă, discută cu părinții lor, observă dinamica, stabilește contexte sigure de socializare. În terapie de familie se urmărește o întrebare-cheie: „Ce nevoie își hrănește adolescentul în grupul acela?”.

Uneori e nevoie de statut, uneori de aventură, alteori de înțelegere. Dacă familia oferă alternativă sănătoasă pentru aceeași nevoie (sport, grupuri, voluntariat, hobby-uri, proiecte), atractivitatea grupului toxic scade. Cere timp și răbdare, însă reduce riscul de escaladare.

„Când îl tragi brusc dintr-un grup, îi lași mâinile goale; când îi oferi un loc bun, pleacă singur.”  

Ce faci când deja a fost implicat într-o situație riscantă?

Intervenția eficientă începe cu siguranța: verificare medicală dacă există consum, evaluare legală dacă există consecințe, blocarea accesului la pericol imediat. Apoi urmează conversația de reparare: „Spune-mi ce s-a întâmplat de la început până la final”, „Ce ai simțit că era în joc?”, „Ce ai învățat?”, „Ce plan facem data viitoare?”.

În psihoterapia de familie, părintele este ghidat să separe comportamentul de identitate: „ai făcut ceva periculos” diferă de „ești un dezastru”. Adolescenții se schimbă mai bine din demnitate decât din rușine. Dacă apare consum repetat, auto-vătămare, agresivitate, sexualitate coercitivă, șantaj, distribuire de imagini intime, atunci intră rapid suport specializat.

„Greșeala reparată devine lecție; greșeala rușinată devine secret.”  

Cum îl înveți să aleagă prietenii care îi protejează viitorul?

Prietenia sănătoasă se recunoaște prin trei semne: respect pentru limite, loialitate fără condiții toxice, bucurie fără risc major. În familie, discuția devine practică: „Cum te simți după ce stai cu ei?”, „Ești mai liniștit sau mai agitat?”, „Te împing spre ceva ce nu vrei?”.

Psihoterapia de familie folosește uneori o „hartă a relațiilor”: adolescenții notează cine îi ridică și cine îi stoarce. Părintele nu judecă, ci reflectă și întreabă. Trade-off: părintele renunță la rolul de procuror și devine antrenor, iar adolescentul își construiește criterii interne.

„Prietenii buni nu cer dovada curajului prin risc, ci prin adevăr.”  

Cum transformi familia într-un spațiu unde „nu” este permis și respectat?

Cultura familiei se vede în replici repetitive: dacă în casă se aude des „faci cum spun eu”, adolescentul învață supunere sau rebeliune, nu discernământ. Dacă se aude „spune ce gândești, chiar dacă nu îmi convine”, adolescentul învață vocea proprie.

În psihoterapia de familie se lucrează cu negocierea: părintele cere responsabilitate, adolescentul cere autonomie, iar acordul se face în pași măsurabili. Se stabilește și un ritual săptămânal de check-in: ce a mers bine, ce a fost greu, ce urmează. Într-o astfel de familie, „nu”-ul adolescentului nu sună ca atac, ci ca limită.

„Într-o casă sănătoasă, ‘nu’ nu este obraznic, este orientare.”  

Ce obțin părinții care aplică ideile din articol?

Obțin un adolescent mai pregătit să recunoască presiunea de grup, să răspundă scurt și ferm, să iasă din situații riscante și să ceară ajutor fără teamă de umilire. Obțin o relație mai stabilă, în care limitele devin predictibile, iar discuțiile devin mai clare și mai puțin explozive.

Obțin și un rezultat discret, dar uriaș: adolescentul începe să își construiască un „centru” interior, iar viitorul lui nu mai stă la votul unei găști de moment.

„Când familia devine loc de întoarcere, grupul nu mai decide direcția.”

20 de întrebări la care articolul răspunde:

1. De ce merită discutată presiunea de grup în adolescență, chiar când copilul pare „mare” și independent?  
2. Cum arată presiunea de grup în viața reală, dincolo de clișee și scenarii dramatice?  
3. Care sunt comportamentele de risc prin care presiunea de grup ajunge să pună viața și viitorul în pericol?  
4. Ce semne observă un părinte când adolescentul intră într-un anturaj care îl împinge spre alegeri periculoase?  
5. De ce spune adolescentul „da” la ceva ce știe că e greșit sau riscant?  
6. Ce rol joacă nevoia de apartenență în deciziile impulsive din prezența prietenilor?  
7. Cum influențează rușinea și frica de excludere capacitatea adolescentului de a refuza?  
8. Cum ajută relația părinte–adolescent la dezvoltarea curajului de a spune „nu”?  
9. Ce greșeli de reacție (control excesiv, moralizare, explozie) cresc secretomania și dubla viață?  
10. Cum arată o conversație eficientă despre presiunea de grup, fără interogatoriu și fără predici?  
11. Care sunt formele principale de presiune de grup (directă, subtilă, digitală) și cum le recunoaște adolescentul?  
12. Ce întrebări concrete îl ajută pe adolescent să „desfacă” o situație riscantă și să o înțeleagă?  
13. Ce înseamnă un „nu” sănătos și din ce elemente se compune (claritate, calm, ieșire)?  
14. Cum se exersează în familie refuzul, ca abilitate, prin jocuri de rol și replici scurte?  
15. Cum setează părintele limite ferme fără să rupă conexiunea și fără să umilească?  
16. Ce este „apelul de siguranță” și de ce scade riscul în situații de criză?  
17. Cum gestionează părintele anturajul fără să declanșeze un război și efectul „interzis = mai atractiv”?  
18. Cum îl ajută părintele să aleagă prietenii care respectă limitele și protejează viitorul?  
19. Ce face părintele când adolescentul deja a fost implicat într-o situație periculoasă, ca să repare fără rușinare?  
20. Cum transformă familia cultura de zi cu zi într-un spațiu unde „nu” este permis, respectat și susținut?

CITEȘTE ȘI:

Cum vorbești despre viitor fără să pui presiune? Radu Leca: „Conexiunea scade când părintele vorbește mult și ascultă puțin”

Alegerea bătăliilor: Când merită să insiști și când să lași de la tine? Radu Leca: „Când cedezi din înțelepciune, rămâi părinte”

Cum faci „reguli” fără să pari dictator? Radu Leca: „Când părintele folosește reguli ca pe un ciocan, primește rebeliune sau minciună”

Adolescentul și anxietatea: Ce pot face părinții fără să sufoce? Radu Leca: „Nu copilul e problema!”

Acceptarea emoțiilor adolescentului: Cum să nu le iei personal? Radu Leca: „Îi primesc furtuna, nu îi las furtuna să spargă geamurile”