„Preferați să le fac poze sau să mă joc cu ei?” Strigătul unei educatoare sătule de presiunea grupurilor de părinți

Fiecare notificare pe grupul de părinți aduce o gură de oxigen pentru anxietatea de acasă sau de la birou. O secundă de liniște pentru adult înseamnă însă minute bune luate din atenția pe care un cadru didactic o datorează întregii grupe. Între 15 și 30 de minute din programul zilnic se duc pe capturat cadre, selectat imagini și urcat conținut pe rețelele interne.

„Avem şi grupul de whatsapp. Acolo trimitem filmuleţe din timpul activităţilor, cântecele, mişcare, chiar şi la joaca liberă în curte. Suntem un pic de fotografi, cum ar fi. Dar ne focusăm mai mult pe copil. Şi eu le spun din start părinţilor, preferaţi să le fac poze toată ziua, să vă trimit poze, sau preferaţi să-i iubesc şi să mă joc cu ei”, spune Stela Popescu, educatoare, la Observator.

Întrebarea atinge fix miezul problemei: dacă privirea educatoarei stă lipită de ecranul telefonului ca să prindă un cadru reușit pentru grup, cine mai ține de mână copilul care încearcă să construiască primul turn din cuburi?

De ce au tăiat grădinițele accesul la camere: capcana justificărilor permanente

Nevoia de control a împins multe familii să ceară acces video în timp real, o opțiune care a transformat actul educativ într-o tensiune continuă. În loc să fie atente la dinamica grupei, educatoarele s-au trezit chemate să justifice fiecare pas, fiecare căzătură banală și fiecare privire a copilului.

Decizia de a sista fluxul video continuu a venit ca o măsură de protecție pentru procesul de învățare.

„Păi nu mai avem că ar însemna că eu în loc să stau cu copiii și să fac activitățile, ar trebui să dau explicații. Dacă există o situație când copilul se lovește, se împiedică, aleargă, sunt inevitabile, atunci noi avem totul înregistrat și putem viziona ce s-a întâmplat”, a mai explicat educatoarea.

Fără camera pornită în permanență, cei mici au voie să exploreze, să greșească și să se ridice singuri, fără ca fiecare mic incident să declanșeze un apel panicat de la kilometri distanță.

Zâmbetul regizat: de ce o fotografie nu spune niciodată adevărul

Când adultul apare în fața copilului cu telefonul ridicat, vraja jocului liber se rupe pe loc. Copilul nu mai trăiește momentul pentru el, își modifică postura pentru cel care îl privește prin obiectiv.

Un copil concentrat să deseneze sau adâncit într-o discuție secretă cu colegul de bancă nu zâmbește cu toți dinții la comandă. Căutarea cadrului perfect nu face decât să fabrice o imagine convențională, lipsită tocmai de emoția sinceră a acelei clipe.

Ce recunosc părinții și unde se rupe încrederea

Nevoia de a fi prezenți virtual în fiecare secundă a zilei creează o spirală a cerințelor care obosește ambele tabere. Dincolo de bunele intenții, controlul forțat sapă la temelia parteneriatului dintre familie și grădiniță.

Părinții încep să simtă și ei această limită fină: „E clar o intruziune care nu e binevenită, creează frustrare în rândul dascărilor și bineînțeles că se ajunge la tot felul de situații mai puțin dezirabile”.

„Trebuie să aibă încrederă în dascăli. Dacă nu mai avem încrederi în dascăli, în ce mai avem încredere în ziua de azi? Control trebuie, dar cu o anumită limită”.

Psihologii atrag atenția că dorința de a primi continuu confirmări vizuale nu vorbește despre copil, ci despre propria noastră dificultate de a tolera separarea. Dacă nu lăsăm un spațiu de intimitate între cel mic și experiența lui de la grădiniță, îi luăm bucuria de a veni după-amiază acasă cu tolba plină de povești trăite doar de el. Independența nu crește sub lumina blițului, crește în spațiul în care copilul știe că este iubit, așteptat și lăsat să zboare pe cont propriu.