„Casa groazei”: Un bebeluș a murit, iar frații și surorile lui ar fi mâncat gândaci și furnici pentru a supraviețui
12 Aprilie 2026
„Am fost acuzată că sunt prea protectoare, dar un părinte elicopter? Eram eu una dintre acele persoane? Și dacă stau frecvent foarte aproape de copilul meu, este neapărat un lucru rău? Chiar mă încadrează asta în categoria „părinte elicopter”? După ani, încep să cred că acest termen este folosit mult prea des”, spune Kathleen Sullivan, autoare.
Cu toții avem propriile metode. Cu toții avem zile în care copilul are nevoie de mai multă atenție decât de obicei.
„În cazul meu, există mai multe motive reale pentru care am părut uneori o mamă sufocantă”, adaugă autoarea în rubricile Your Tango.
Toată lumea îi ironizează pe părinții „elicopter”, dar aceste 5 avantaje ți-ar putea schimba părerea!
Părinții „elicopter” sunt adesea foarte atenți și conștiincioși
Cu toții ne amintim o perioadă în care promiteam că nu vom fi niciodată ca părinții noștri. Dar uneori se întâmplă contrariul.
Psihologul clinician dr. Samantha Rodman Whiten explică modul în care propria copilărie marcată de anxietate i-a influențat stilul de parenting și ce a fost necesar pentru a înțelege ce instincte merită păstrate.
Părinții care au crescut în medii supravegheate dezvoltă adesea o atenție crescută față de starea emoțională și fizică a copiilor lor, iar acest nivel de vigilență nu este neapărat un lucru negativ.
Părinții „elicopter” sunt adesea și parteneri constanți de joacă
Acest aspect e un mic „secret bine păstrat” al adulților timizi și retrași.
„Am avut anxietate socială toată viața și, în trecut, mi-am folosit copiii ca sprijin. Îmi sunt de ajutor la petreceri, când nu cunosc pe nimeni. Pentru mine este mai ușor și mai plăcut să stau cu copiii în camera de joacă și să organizez un joc de Twister”, spune Sullivan.
Psihologul clinician Erica Wollerman explică faptul că parentingul pornit din teamă sau anxietate este mult mai frecvent decât recunosc majoritatea părinților, iar conștientizarea acestui tipar este primul pas sănătos. Pentru părinții cu anxietate socială, apropierea de copii la o petrecere nu înseamnă supraveghere excesivă, ci găsirea unui spațiu în care se simt în siguranță.
Părinții „elicopter” sunt adesea modele bune pentru copii
„În copilărie nu eram foarte activă și nici sportivă. Eram copilul care prefera să stea pe margine și să observe. Ca adult, încerc să fiu un exemplu bun pentru copiii mei.
Ieșim afară ori de câte ori vremea permite. Mergem mult pe jos. Ne place să explorăm. În parc, alerg împreună cu ei. Mă ajută să rămân în formă și, în același timp, mă face să mă simt mai tânără. Pot ține pasul cu copiii mei, care au mult mai multă energie. Și este și distractiv”, relatează autoarea.
Studiile despre joaca în aer liber arată că aceasta sprijină sănătatea fizică și dezvoltarea cognitivă a copiilor, iar unul dintre cei mai importanți factori care influențează timpul petrecut afară este disponibilitatea părintelui de a ieși împreună cu ei. Un părinte implicat, care participă activ la joacă, nu „supraveghează excesiv”, ci creează contextul pentru aceste experiențe.
Părinții „elicopter” rareori ratează ceva important
Situația este familiară pentru mulți părinți. Copilul este bolnav, are nevoie de afecțiune și devine foarte dependent emoțional, iar noi facem tot posibilul să îi oferim confort și apropiere, cu orice preț, doar să se facă bine.
Potrivit terapeutului de atașament Eli Harwood, apropierea fizică și prezența părintelui sunt unele dintre cele mai puternice resurse prin care un copil se simte în siguranță, mai ales în perioade dificile. Statul lângă un copil bolnav reflectă o relație de atașament sigur și o reacție adaptată nevoilor reale ale acestuia.
Părinții „elicopter” sunt foarte atenți la detalii
„Primul meu copil s-a născut cu o malformație cardiacă congenitală. A murit după doar nouă zile. Această experiență m-a devastat și m-a făcut mult mai vulnerabilă.
Uneori, parentingul intens nu vine din anxietate sau control, ci din nevoia reală a copilului de mai multă atenție. Unele dizabilități nu sunt vizibile. Fiica mea părea complet sănătoasă, dar în jurul vârstei de un an a fost diagnosticată cu hipotonie, adică tonus muscular scăzut.
De asemenea, avea dificultăți de procesare senzorială, ceea ce făcea ca mediile zgomotoase și aglomerate, precum locurile de joacă, să fie mai greu de gestionat și uneori nesigure pentru ea. Faptul că rămâneam aproape nu însemna supraveghere excesivă, ci răspuns la nevoi reale ale copilului.
Nu mi-am putut imagina că li s-ar putea întâmpla ceva copiilor mei ulterior. De fiecare dată când se îmbolnăveau sau se loveau, mă gândeam la ce e mai rău. Îi țineam aproape și îmi era greu să îi las să se desprindă”, relatează Sullivan.
Un studiu din 2025 despre parentingul de tip „elicopter” face diferența între implicarea controlatoare, determinată de anxietatea părintelui, și apropierea atentă, determinată de vulnerabilitățile reale ale copilului sau de experiențe anterioare de pierdere. Părinții care au trecut prin evenimente traumatice tind să fie mai vigilenți pentru că au învățat, uneori dureros, ce se poate întâmpla atunci când atenția lipsește.