Femeie însărcinată cu gemeni pentru a treia oară
12 Februarie 2026
Radu Leca, cu expertiză în psihologie clinică și psihodiagnostic, competențe în psihoterapie de familie, psiho-nutritie, psihologie sportivă, psiho-dermatologie, coordonatorul Atelierelor de Ultrapsihologie/DrPsy, arată cum să îți ceri scuze copilului.
De ce un articol despre scuze ajunge rapid un articol despre maturitate emoțională, autoritate calmă și siguranță în relația părinte–adolescent?
În psihologia adolescenței, copilul urmărește mai atent cum gestionezi greșeala decât cât de rar greșești, iar în psihoterapia de familie scuzele funcționează ca un „reset” relațional care repară tensiunea și scade nevoia de revoltă sau retragere. Tema merită aleasă fiindcă mulți părinți trăiesc scuzele ca pe o pierdere de putere, iar mulți adolescenți trăiesc lipsa scuzelor ca pe o dovadă că relația rămâne nedreaptă și rigidă.
Articolul oferă un ghid clar despre cum arată scuzele sănătoase, cum se blochează părintele permisiv, cum se blochează părintele orientat pe reguli, ce replici ajută, ce replici rănesc, cum arată repararea în familie când emoțiile fierb și orgoliul cere să fie hrănit.
Întrebări pentru părinți: Când mă gândesc să îmi cer scuze, simt rușine, frică de pierdere a autorității sau vină? În familia mea, cine își asumă greșelile primul și cine evită scuzele?
Ce înseamnă „îmi pare rău” în psihoterapia de familie și de ce scuzele cresc autoritatea, nu o micșorează?
De ce scuzele părintelui ajung să fie un act de leadership emoțional, nu un gest de slăbiciune? În terapia de familie, scuzele reale transmit trei mesaje de bază,„văd impactul asupra ta”, „îmi asum partea mea”, „repar relația printr-un comportament diferit”. Adolescentul are un radar fin pentru nedreptate, iar o familie fără scuze seamănă cu o instanță fără drept la apel,se adună resentiment, cinism, replici tăioase, retragere, minciună defensivă.
O scuză bine formulată reduce lupta pentru putere, fiindcă adolescentul nu mai are nevoie să dovedească faptul că a fost rănit; se simte văzut, iar nervul se domolește. În același timp, scuzele nu șterg regulile, nu șterg consecințele și nu transformă adolescentul în șeful casei; scuzele curăță canalul de comunicare, apoi regula rămâne în picioare, mai ușor de respectat.
Puterea exemplului funcționează simplu, un părinte care își asumă greșeala crește un adolescent care își asumă greșeala, fiindcă modelul devine normalitate, nu umilință.
Întrebări pentru părinți:
Ce cred eu despre scuze, capitulare sau maturitate?
Ce comportament vreau să învețe adolescentul când greșește, justificare sau asumare?
De ce părinții se blochează în scuze și cum arată fricile ascunse din spatele refuzului?
De ce unii părinți preferă să „meargă mai departe” în loc să repare, deși tensiunea rămâne în aer? Refuzul scuzelor ascunde adesea o teamă legată de statut,„dacă îmi cer scuze, pierd controlul”, „dacă recunosc greșeala, copilul profită”, „dacă îmi cer scuze, înseamnă că am fost un părinte rău”. În psihoterapia adolescenților, se vede frecvent cum părintele confundă greșeala cu identitatea,greșeala devine verdict, nu moment de învățare. Mai apare și un tip de rigiditate emoțională moștenită,în unele familii scuzele au fost rare, iar copilul din acea familie a învățat să înghită sau să atace.
Adolescentul de azi apasă butoane vechi, iar părintele reacționează cu apărare, sarcasm, tăcere, autoritate bruscă. Repararea începe când părintele separă clar două lucruri,demnitatea rămâne întreagă chiar când apare o greșeală, iar autoritatea se sprijină pe responsabilitate, nu pe infailibilitate.
Întrebări pentru părinți:
Ce poveste îmi spun despre mine când greșesc, „nu merit respect” sau „am greșit și repar”?
În casa copilăriei mele, cine își cerea scuze și cine făcea ca și cum nimic nu s-a întâmplat?
Cum se comportă părinții permisivi față de greșeli și de ce „scuzele dese” se pot transforma în evitare de limite?
De ce părintele permisiv ajunge să își ceară scuze mult, dar să lase problemele nerezolvate? Un părinte permisiv se teme de conflict și de respingere, iar scuzele devin uneori o strategie de reducere rapidă a tensiunii,„îmi pare rău, gata, uităm”.
În psihoterapia de familie, acest tipar apare când părintele se simte vinovat pentru timpul puțin, pentru divorț, pentru stres, pentru propriile ieșiri, iar vinovăția împinge spre compensare. Scuzele rămân corecte ca intenție, însă lipsesc doi pași esențiali,limită clară și plan de schimbare. Adolescentul simte vulnerabilitatea părintelui și, fără intenție malefică, testează mai mult,întârzie, amână, ridică tonul, negociază fără sfârșit, fiindcă nu există un cadru stabil.
În loc să aducă apropiere, scuzele frecvente fără structură cresc anxietatea adolescentului,cine conduce casa, cine protejează rutina, cine ține direcția? Un părinte permisiv câștigă mult când își cere scuze rar, clar, cu asumare, apoi revine la regulă fără justificări lungi,„am ridicat vocea, îmi pare rău; regula rămâne; discutăm când ne calmăm”.
Întrebări pentru părinți:
Când îmi cer scuze, urmăresc repararea sau urmăresc să evit o ceartă?
Ce regulă am slăbit după o scuză, iar adolescentul a înțeles că totul se negociază?
Cum se comportă părinții orientați pe reguli și de ce refuzul scuzelor întreține revolta adolescentului?
De ce părintele cu reguli clare ajunge uneori să fie corect, dar rece, iar adolescentul devine fie supus, fie exploziv? Părintele orientat pe reguli trăiește stabilitatea ca pe o datorie, iar greșeala ca pe o fisură periculoasă în autoritate. În terapia de familie, acest stil se vede în replici precum „eu am dreptate fiindcă sunt adultul”, „nu discutăm”, „nu răspunde obraznic”. Regula are sens, însă lipsa scuzelor transformă regula în dominare,adolescentul se simte mic, neimportant, redus la performanță.
Un adolescent în contact cu o autoritate rigidă dezvoltă strategii de supraviețuire,minte ca să evite pedeapsa, ascunde ca să păstreze intimitatea, explodează când nu mai suportă. Scuza părintelui orientat pe reguli aduce umanitate în cadru și face regula mai ușor de respectat,adolescentul respectă mai ușor un adult care se vede pe sine cu onestitate. Conduita sănătoasă arată așa,părintele rămâne ferm pe comportament, rămâne cald pe relație, își asumă excesul de ton, ironia, eticheta, nedreptatea, apoi revine la cerința inițială fără spectacol.
Întrebări pentru părinți:
Care parte din mine apără regula, grija sau orgoliul?
Când copilul spune „nu e corect”, eu aud o provocare sau aud o nevoie de recunoaștere?
Ce spun părinții când își cer scuze, ca să sune sincer și să aibă efect terapeutic?
De ce contează formularea, nu doar intenția? Fiindcă adolescentul „citește” evitarea,scuzele vagi, scuzele condiționate, scuzele care acuză la final. În psihoterapia de familie se lucrează cu scuze scurte, concrete, orientate spre impact și schimbare. Exemple de fraze care funcționează,„am ridicat vocea și te-am speriat; îmi pare rău”, „am făcut glume pe seama ta în fața altora; îmi pare rău; data viitoare discut în privat”, „am tras concluzii fără să te ascult; îmi pare rău; acum vreau să aud varianta ta”, „am intrat în camera ta fără să bat; îmi pare rău; bat înainte”.
Exemple de fraze care strică, „îmi pare rău, dar m-ai provocat”, „îmi pare rău dacă te-ai supărat”, „îmi pare rău, însă eu doar voiam binele tău”, „îmi pare rău, treci peste”.
O scuză terapeutică are patru piese,fapt concret, impact, asumare, pas nou. Adolescentul nu cere perfecțiune, cere coerență și respect.
Întrebări pentru părinți:
Ce cuvânt folosesc când evit asumarea,„dacă”, „dar”, „doar”?
Care comportament vreau să schimb concret după scuză,ton, invazie, ironie, presupuneri?
Cum ceri scuze unui adolescent fără să te umilești și fără să îl pui să te consoleze?
De ce unele scuze îi apasă adolescentului pe umeri rolul de adult? Se întâmplă când părintele se prăbușește emoțional,plâns intens, auto-învinovățire, dramatizare, confesiuni care cer alinare.
În psihoterapia adolescentului, rolurile inversate apar des,copilul ajunge să aibă grijă de părinte, iar furia lui devine și mai mare, fiindcă nu primește un adult stabil. O scuză sănătoasă păstrează verticalitatea,ton calm, contact vizual, mesaj scurt, fără monolog. Părintele își asumă și rămâne în rol,„am greșit; repar; continui să conduc casa”. Apoi permite adolescentului să aibă emoție,acceptă tăcerea, acceptă un „ok” sec, acceptă că iertarea vine mai târziu.
În plus, părintele cere și responsabilitate, nu doar iertare, „îmi pare rău pentru partea mea; am nevoie să repari și tu partea ta,jignirile se opresc”. Relația devine un spațiu unde două adevăruri coexistă,părintele greșește și părintele rămâne reper.
Întrebări pentru părinți:
Scuza mea îl liniștește pe copil sau îl obligă să aibă grijă de mine?
După scuză, cer clar și partea de responsabilitate a adolescentului?
Ce urmează după scuze, reparație, limite, conversația de după furtună?
De ce „îmi pare rău” fără acțiune ajunge să sune ca un zgomot de fond?
În terapia de familie, scuzele deschid ușa, iar reparația trece pragul. Reparația înseamnă un comportament nou repetat,pauză de 10 minute când crește tensiunea, reducerea sarcasmului, întrebare înainte de a trage concluzii, acord despre telefon, acord despre ora de venire, ritual de reconectare. Un pas util rămâne conversația de după furtună, scurtă și structurată,„ce s-a întâmplat?”, „ce a simțit fiecare?”, „ce facem diferit data viitoare?”.
Părintele păstrează regula și reduce escaladarea,consecință logică, fermitate, predictibilitate. Pentru părintele permisiv, urmează pasul de structură,reguli puține, clare, consecvente. Pentru părintele rigid, urmează pasul de căldură,validare, ascultare, spațiu de negociere limitat. Scuzele devin astfel un instrument de conectare, nu un bandaj pus pe grabă peste o rană care continuă să se redeschidă.
Întrebări pentru părinți:
Ce reparație concretă fac în următoarele 48 de ore ca semn de schimbare?
Ce regulă păstrez neschimbată ca semn de stabilitate?
Părinții care aplică acest mod de a-și cere scuze observă, de regulă, mai puține lupte de putere și mai multă cooperare autentică,adolescentul se simte respectat, iar respectul hrănește responsabilitatea. Părintele permisiv câștigă fermitate fără răceală, părintele orientat pe reguli câștigă căldură fără să piardă cadrul, iar familia capătă un limbaj comun pentru greșeală și reparare. Rezultatul rămâne simplu și practic,mai multă încredere, mai puțină defensivă, conflicte mai scurte, împăcări mai curate, adolescenți care învață că maturitatea înseamnă asumare, nu perfecțiune.