Validarea emoțiilor vs. aprobarea comportamentelor, diferența care protejează. Radu Leca, despre prevenția actului suicidar

DISCLAIMER: Materialele din cadrul campaniei conștientizarea și prevenția suicidului în rândul copiilor au scop exclusiv informativ și educațional și nu înlocuiesc evaluarea, diagnosticul sau tratamentul oferit de un specialist în sănătate mintală (psiholog, psihiatru, medic). Informațiile prezentate sunt destinate creșterii gradului de conștientizare și prevenție și nu constituie recomandări medicale sau terapeutice individuale. În cazul în care un copil sau adolescent prezintă gânduri suicidare, comportamente de autovătămare sau semne de risc iminent, este foarte important să fie contactat de urgență un specialist sau serviciile de urgență.

Campania promovează responsabilitatea parentală, intervenția timpurie și apelarea la sprijin specializat atunci când situația o impune.

Ce înseamnă, de fapt, „validarea emoțiilor” și de ce contează atât de mult în parenting și în prevenția actului suicidar?

Validarea emoțiilor înseamnă să recunoști trăirea copilului sau adolescentului ca fiind reală și importantă, chiar când nu îți place felul în care se exprimă. În psihoterapie, validarea scade rușinea și singurătatea, fiindcă transmite mesajul „te văd, te aud, are sens ce simți”.

În prevenția suicidului, validarea funcționează ca o frână emoțională, deoarece reduce izolarea și crește șansa ca persoana să vorbească înainte de a ajunge la un gest impulsiv. Un părinte care validează nu devine permisiv, devine un adult sigur, capabil să țină emoția fără să o minimalizeze.

Validarea nu înseamnă „ai dreptate să rănești”, ci „înțeleg că te doare și rămân aici, fără să te las singur cu durerea”. Când un copil aude „nu ai de ce să fii trist”, învață să își ascundă tristețea; când aude „înțeleg, spune-mi mai mult”, învață să ceară ajutor.  

În casa ta, ce se întâmplă mai des, emoția primește spațiu sau primește corecție?  

Ce mesaj ar auzi copilul dacă ai schimba „nu exagera” cu „are sens că te simți așa”?

CITEȘTE ȘI: Mituri periculoase despre suicid: Radu Leca explică de ce „cine spune, nu face” poate costa scump

Care este diferența dintre validarea emoțiilor și aprobarea comportamentelor, diferență care protejează relația și siguranța?

Validarea emoțiilor se referă la lumea interioară, frică, rușine, furie, tristețe, gol, disperare. Aprobarea comportamentelor se referă la acțiuni, țipat, trântit, lovit, amenințări, consum de alcool, auto-vătămare, fugă de acasă, mesaj de rămas bun.

În psihoterapie, separarea dintre emoție și comportament ajută familia să rămână unită în fața crizei, „emoția are drept la existență, comportamentul primește limite ferme”.

În prevenția suicidului, confuzia dintre cele două duce la două riscuri, fie părintele intră în permisivitate și pierde limitele, fie părintele intră în control dur și pierde conexiunea. Varianta protectoare arată așa, „văd că suferi, îmi pasă, și totuși nu accept să te rănești sau să te pui în pericol; facem un plan de siguranță acum”.

Aprobarea comportamentului periculos nu ajută, dar nici pedeapsa nu oprește o criză; combinația dintre validare și limită crește șansa de cooperare.  

Ce ți se pare mai greu, să validezi emoția sau să pui limită comportamentului?  

Cum ar suna o frază în care spui „te înțeleg” și „nu accept” în aceeași respirație?

De ce un „nu e mare lucru” devine uneori combustibil pentru rușine și pentru gânduri suicidare?

Minimalizarea emoțiilor transmite că trăirea e greșită, iar persoana ajunge să se simtă defectă.

În psihoterapie, rușinea hrănește secretul, iar secretul hrănește izolarea; izolarea crește riscul în perioade de stres.

În prevenția suicidului, invalidarea repetată transformă conversația într-un teren periculos, copilul se oprește din vorbit, părintele crede că „s-a calmat”, iar suferința continuă în interior, fără martori. Uneori părintele minimalizează fiindcă îi e frică; frica împinge spre control sau spre negare. Un răspuns matur include recunoaștere și curiozitate, „sună foarte greu pentru tine; ce anume te apasă cel mai tare?” Când emoția primește nume și sens, tensiunea scade și apare spațiu pentru soluții.  

În ce situații folosești instinctiv minimalizarea, note, prieteni, corp, viitor?  

Ce întrebare ai pune ca să afli povestea din spatele emoției, nu doar suprafața ei?

Cum arată validarea „corectă” în cuvinte simple, fără psihologisme, atunci când adolescentul e furios sau disperat?

Validarea corectă folosește propoziții clare, „înțeleg că ești copleșit”, „are sens că te simți trădat”, „pari epuizat”, „văd că te doare”, „îmi pasă”, „nu ești singur”.

În psihoterapie, un ton calm și o postură stabilă reglează mai mult decât un discurs lung.

În prevenția suicidului, validarea se combină cu întrebări directe despre siguranță, „ai gânduri să îți faci rău?”, „te-ai gândit la suicid?”, „ai un plan?”, „ai la îndemână ceva cu care să te rănești?”

Întrebările directe nu plantează idei, ci scot ideile din umbră. Apoi urmează pași concreți, rămâi aproape, reduci accesul la mijloace, implici un alt adult de încredere, contactezi specialist. Validarea nu înseamnă să fii de acord cu concluziile adolescentului, înseamnă să fii de acord cu realitatea suferinței lui.  

Care dintre propozițiile de validare ți se pare cea mai naturală în gura ta?  

Cum ai îmbina „îmi pasă” cu o întrebare directă despre siguranță, fără dramatism?

De ce limitele ferme, spuse calm, reduc riscul și nu „aprind” emoția, când sunt puse împreună cu validarea?

Limitele devin sigure când nu vin din furie, ci din grijă.

În psihoterapie, limita sănătoasă înseamnă „nu te las să te distrugi” și „nu te las singur”. În prevenția suicidului, un părinte care spune calm „nu rămâi singur în seara asta” sau „iau medicamentele la mine” transmite protecție, nu pedeapsă. Limita se aplică pe comportament, nu pe emoție, „ai voie să fii furios, nu ai voie să lovești”; „ai voie să plângi, nu ai voie să te tai”; „ai voie să urăști școala, nu ai voie să dispari fără să spui unde ești”.

Când limita vine fără validare, adolescentul simte control și se închide. Când validarea vine fără limită, adolescentul rămâne în haos. Împreună, cele două cresc încrederea și reduc escaladarea.  

Ce limită ai evitat să pui fiindcă ți-a fost teamă de conflict?  

Cum ar arăta aceeași limită spusă cu calm și cu o propoziție de conectare înainte?

Cum recunoști semnele că emoția s-a transformat în risc suicidar și ai nevoie de intervenție rapidă?

În prevenția suicidului, semnele de risc includ vorbire despre moarte, dorință de dispariție, sentiment de povară, fraze de rămas bun, căutări despre metode, retragere bruscă, modificări mari de somn, consum de alcool sau droguri, pierdere de interes, iritabilitate extremă, auto-vătămare, dăruirea obiectelor personale, calm brusc după o perioadă de agitație severă.

În psihoterapie, un indicator major este îngustarea speranței, „nimic nu se schimbă”, „nu mai are sens”, „nu mai există ieșire”. Un alt indicator este singurătatea, „nu am pe nimeni”, „nu vreau să deranjez”.

Când semnele apar, conversația se schimbă, nu mai rămâne doar la educație emoțională, intră în plan de siguranță și evaluare clinică. În situații cu plan, mijloace, intenție, mesaj de rămas bun, auto-vătămare severă, halucinații, agitație incontrolabilă, apare urgența medicală, 112 sau UPU, fără amânare.  

Care semn ți se pare cel mai ușor de confundat cu „adolescență normală”?  

Ce ai face diferit dacă ai trata semnalul ca pe o alarmă, nu ca pe o fază trecătoare?

VEZI ȘI: Semne presuicidare la adolescenți. Radu Leca: Există o diferență între „drame de vârstă” și o suferință care se adâncește

Ce este un plan de siguranță construit în familie și cum folosește validarea fără să relaxeze limitele?

Un plan de siguranță include pași scriși și agreați, semnele timpurii ale crizei, strategii de calmare care funcționează pentru copil, persoane de contact, locuri sigure, reguli de supraveghere, numere de urgență, restricționarea mijloacelor de auto-rănire, program de somn, reducerea alcoolului și a substanțelor, plan de acces la terapie și psihiatrie.

În psihoterapie, planul de siguranță se face colaborativ, fiindcă autonomia reduce opoziția. În prevenția suicidului, restricționarea mijloacelor rămâne o intervenție cu impact mare, medicamente sub cheie, obiecte tăioase gestionate, acces controlat la alcool, ferestre și balcoane securizate în funcție de context. Validarea intră în plan prin formulări clare, „nu te judec pentru gânduri” și „acționăm ca să rămâi în viață”. Limita intră în plan prin reguli, „când apar gânduri suicidare, spui unui adult imediat” și „nu rămâi singur”.  

Care element dintr-un plan de siguranță ți se pare realist de implementat din seara asta?  

Ce regulă ți se pare indispensabilă pentru siguranță, chiar dacă adolescentul protestează?

Cum vorbești despre auto-vătămare fără să o glorifici, fără să o pedepsești, și fără să pierzi oportunitatea de prevenție?

Auto-vătămarea apare adesea ca strategie de reglare a durerii emoționale, nu ca dorință de moarte, iar uneori coexistă cu gânduri suicidare.

În psihoterapie, abordarea utilă se bazează pe curiozitate și pe alternative, „ce îți aduce auto-vătămarea, ce scade, ce crește după?”

În prevenția suicidului, discuția include evaluarea riscului, frecvență, severitate, instrumente folosite, context, prezența planului suicidar, acces la mijloace. Validarea sună așa, „înțeleg că ai găsit o metodă să scazi tensiunea”. Limita sună așa, „nu accept să te rănești; caut sprijin specializat și schimbăm mediul ca să fie mai sigur”. Apoi apar alternative concrete, gheață în palmă, elastic pe încheietură, scris intens, alergare scurtă, duș rece, desen, respirație ghidată, contact cu un adult, mers într-un spațiu comun. Alternativa nu înlocuiește terapia, dar scade intensitatea în momentul de vârf.  

Ce reacție ai avea instinctiv dacă vezi semne de auto-vătămare, și ce efect ar avea asupra deschiderii copilului?  

Ce alternativă concretă ai putea propune pentru următoarele zece minute de criză?

De ce validarea emoțiilor îi ajută pe părinți să rămână lideri calmi, nu „prieteni fără autoritate”, și cum se leagă asta de prevenția suicidului?

Mulți părinți confundă validarea cu renunțarea la rolul de adult. În realitate, validarea întărește autoritatea sănătoasă, fiindcă reduce lupta de putere și crește cooperarea.

În psihoterapie, copilul are nevoie de două lucruri simultan, să fie înțeles și să fie ghidat.

În prevenția suicidului, ghidajul include acces rapid la specialiști, monitorizarea semnelor, structură de somn, limitarea izolării, protecție la mijloace, comunicare zilnică. Un părinte calm nu înseamnă un părinte indiferent; înseamnă un părinte care își reglează emoțiile ca să ofere siguranță. Când părintele țipă sau moralizează, copilul învață că adevărul lui declanșează haos. Când părintele ascultă și pune limite, copilul învață că adevărul lui declanșează ajutor.  

Ce fel de „lider” vrei să fii în criză, controlor, salvator, absent, ancoră?  

Ce obicei zilnic ai introduce ca să crești siguranța emoțională fără să intri în supracontrol?

Cum arată o conversație-model, în care validezi emoția și corectezi comportamentul, cu accent pe siguranță și prevenție?

Conversația începe cu conectare, „te văd; pari terminat”. Continuă cu clarificare, „ce s-a întâmplat azi, pas cu pas?” Apoi validezi, „după ce îmi spui, are sens că simți furie și rușine”. Apoi pui limită, „nu accept să te rănești, nici să ameninți că dispari; siguranța rămâne regula noastră”.

Urmează întrebări directe, „ai gânduri de suicid?”, „ai un plan?”, „ai la îndemână ceva?” Apoi alegi acțiuni, „rămân cu tine”, „chem încă un adult”, „sun terapeutul”, „mergem la evaluare”.

În psihoterapie, un astfel de dialog scade escaladarea fiindcă nu intră în dezbatere despre „cine are dreptate”, intră în protecție și sens. În prevenția suicidului, rapiditatea și claritatea salvează vieți, iar tonul rămâne calm, ferm, uman.  

Ce propoziție din conversația-model ai adapta la stilul tău, ca să sune autentic?  

Ce pas de siguranță ai face primul, supraveghere, restricționarea mijloacelor, apel către specialist?

PărințișiPitici.ro, împreună cu psihologul Radu Leca, lansează prima campanie de conștientizare dedicată părinților de adolescenți privind riscul suicidar și prevenția tentativelor de suicid. Campania este susținută de Asociația Happy Minds și de Alianța Română de Prevenție a Suicidului.