În spațiul românesc al secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea, numele unei fete era strâns legat de religie, familie și comunitatea în care se năștea.
Nu putem vorbi însă despre o singură „modă” valabilă în toată România de astăzi. Moldova, Țara Românească și Transilvania aveau influențe și tradiții diferite, iar repertoriul de nume varia inclusiv de la un sat la altul.
O mare parte dintre numele de botez proveneau din calendarul creștin, iar tradiția familială avea un rol important. Cercetările etnografice arată că exista inclusiv obiceiul ca prima fată să primească prenumele mamei, iar următorii copii să poarte numele unor rude apropiate. În unele comunități, alegerea numelui revenea multă vreme preotului sau nașei.
Printre prenumele feminine tradiționale întâlnite în documente și cercetări apar Maria, Ana, Floarea, Leana, Saveta, Sofia și Barbara. Alături de acestea existau nume care astăzi sună mult mai neobișnuit: Afimia, Armanca, Cătălina, Doca, Lina, Parasca, Susana, Todora, Veselina, Raveica, Fimia sau Mina.
Unele forme veneau dintr-un fond onomastic mult mai vechi. Documentele istorice consemnează, de exemplu, nume precum Anghelina, Anușca, Brândușa, Călina, Despina, Dochița, Drăgușa, Dumitra, Elena, Eufrosina, Ileana, Mărica, Nastasia, Neaga, Păuna, Rada, Safta, Sanda, Stana, Tudora, Varvara și Voica. O parte dintre acestea au continuat să circule și în secolele următoare, sub diferite forme regionale.
Sistemul actual, cu prenume și nume de familie stabil, nu funcționa peste tot în aceeași manieră. În comunitățile rurale, o persoană putea fi identificată prin prenume și prin raportarea la unul dintre părinți: formule de tipul „Maria lui Vasile” erau folosite pentru a distinge oamenii între ei. Modelul modern cu două nume s-a generalizat și oficializat treptat, mai ales în secolul al XIX-lea.
În cazul femeilor, documentele istorice arată și formule în care identificarea se făcea prin raportare la tată sau, ulterior, la soț. De aici provin forme feminine construite cu terminații precum „-oaie”, „-easă” sau „-easca”.
În secolul al XIX-lea, repertoriul începe să se schimbe vizibil, în special în Transilvania. Sub influența curentului latinist și a afirmării originii latine a românilor, apar tot mai multe prenume inspirate din lumea romană.
Astfel, fetițele încep să primească și nume precum Aurelia, Cornelia, Octavia, Veturia, Minerva, Iulia, Lucreția, Livia, Flavia, Sabina, Valeria sau Victoria. Inițial asociate mai ales mediilor intelectuale, unele dintre aceste nume au pătruns ulterior și în comunitățile rurale.
Tot în secolul al XIX-lea, în anumite regiuni ale Transilvaniei se răspândesc, ca semn al modernizării, și prenume de influență occidentală, precum Carolina, Eleonora, Elvira, Ludovica, Hermina, Iosefina, Matilda sau Luiza.
Privite din prezent, unele dintre prenumele purtate cândva de românce par aproape exotice: Afimia, Raveica, Armanca, Parasca, Todora, Veselina sau Veturia. În epoca lor, însă, ele făceau parte dintr-o lume în care numele unei fetițe putea spune ceva despre credința familiei, despre rudele sale, despre regiunea în care se născuse și chiar despre schimbările culturale prin care trecea societatea.
Unele au dispărut aproape complet, altele au supraviețuit în forme transformate, iar câteva precum Maria, Ana, Elena, Sofia sau Irina, au traversat secolele și continuă să fie folosite și astăzi.
