Factori care pot influența psihologia și evoluția unui copil român născut în diaspora

Din acest punct de vedere, considerăm că autoritățile trebuie să ia în calcul factorii psihologici și sociologici de profunzime, dar și contextul în care trăiesc copiii români, pentru a putea crea noi mecanisme de relaționare cu aceștia, indiferent dacă ei decid sau nu să se mute vreodată în țara părinților și bunicilor lor. 

Ce este aculturația 

Aculturația este definită ca „preluare de către o comunitate a unor elemente de cultură materială și spirituală sau a întregii culturi a altei comunități aflate pe o treaptă superioară de dezvoltare.” Este un proces prin care un individ adoptă, dobândește și se adaptează la un nou mediu cultural ca urmare a plasării într-o nouă cultură sau atunci când o altă cultură este adusă la el. 

Persoane dintr-o cultură diferită încearcă să se integreze în noua cultură mai răspândită prin participarea la aspecte ale culturii mai răspândite, cum ar fi tradițiile lor, dar își păstrează în continuare valorile și tradițiile culturale originale. Efectele aculturației pot fi observate la mai multe niveluri, atât la adepții culturii dominante, cât și la cei care sunt asimilați în această cultură.

La nivel de grup, aculturația are adesea ca rezultat schimbări în cultură, practici religioase, asistență medicală și sau alte instituții sociale. Există, de asemenea, ramificații semnificative în ceea ce privește alimentația, îmbrăcămintea și limba celor devin parte a culturii mai cuprinzătoare.

La nivel individual, procesul de aculturație se referă la procesul de socializare prin care persoanele născute în străinătate adoptă valorile, obiceiurile, normele, atitudinile culturale și comportamentele culturii gazdă. Acest proces a fost legat de schimbări în comportamentul zilnic, precum și de numeroase schimbări în bunăstare fizică și psihologică.

În timp ce enculturația este folosită pentru a descrie procesul de învățare a primei culturi, aculturația poate fi considerată ca fiind învățarea a celei de-a doua culturi. Enculturația este un proces de asimilare a unei forme de cultură, prin instruire și educație, pe toată perioada vieții; adaptare culturală.

Câteva exemple de aculturație la nivel individual: 

Mâncarea. De exemplu când niște emigranți din România adoptă stilul alimentar din țara în care au emigrat. 

Limba. Emigrantul vorbește în societate limba țării de adopție, dar continuă să vorbească limba maternă acasă. 

Îmbrăcămintea. Adoptarea stilului vestimentar din țara respectivă. 

Sărbătorile. Emigrantul ține/ sărbătorește și sărbătorile din țara de adopție, dar și pe cele ale țării din care provine. 

Muzică și artă. Influențele muzicale din țara de adopție își fac efectul asupra persoanei care a emigrat, la fel și cele din alte arte, dacă persoana are preocupări culturale. 

Practica religioasă. Se produce o interacțiune între practicile sale religioase și cele ale țării de adopție. 

Tehnologie. Influențele din tehnologie, mai ales în cazul în care sunt mai performante, sunt adoptate de către emigrant, în detrimentul celor din țara de proveniență. 

Practica de afaceri. Se referă la adoptarea stilului managerial din țara  de adopție. De exemplu, față de țările cu o viziune managerială mai radicală, în țara de adopție ar putea fi preluat un stil managerial mai democratic sau bazat pe participarea mai largă la deciziile care se iau. 

Obiceiuri sociale. Învățarea și adaptarea la obiceiurile sociale locale. De exemplu, într-o cultură nu este o problemă dacă întârzii la întâlnire sau la o vizită pe care o faci, iar în alta este o mare ofensă, punctualitatea fiind prioritară. 

Evoluția limbajului. Dezvoltarea limbilor „pidgin”, care sunt limbi simplificate folosite pentru comunicarea între vorbitorii de limbi diferite, este o formă de aculturație a limbajului.

Aculturația la nivel de grup 

Asimilare forțată. Atunci când o cultură dominantă încearcă să forțeze o cultură minoritară să adopte obiceiurile sale, ceea ce poate fi o experiență negativă. Putem da exemplul rusificării unor teritorii. 

Fuziunea culturală.  Are loc atunci când două culturi se unesc și creează ceva nou, îmbinând aspecte ale ambelor culturi. 

Ce este o limbă „pidgin”

În sociolingvistică, termenul pidgin denumește o limbă mixtă cu rol de limbă vehiculară între vorbitori cu limbi materne diferite, deci secundă pentru aceștia, care ajung în contact repetat sau extins din cauza unor relații comerciale, a sclaviei, a migrației etc. 

„Pidgin-urile apar într-o situație de contact lingvistic de durată între grupuri care nu au o limbă comună și nici nu vorbesc o lingua franca. Fiecare grup își simplifică limba maternă, apoi, folosind cuvinte și caracteristici de la cealaltă limbă, realizează interacțiuni lingvistice minime.”  De asemenea „frontiera delimitează și totodată integrează un spațiu de contact intercultural în care au loc interacțiuni care pot determina apariția unor sisteme lingvistice simplificate precum limbile pidgin și limbile creole.” Autori mai notează că „fiecare grup își simplifică limba maternă, apoi, folosind cuvinte și caracteristici de la cealaltă limbă, realizează interacțiuni lingvistice minime. Deoarece se dezvoltă ca limbi auxiliare, pidgin-urile nu au comunități native.”

Un exemplu de „pidgin”este cel ruso-chinez

„A apărut în a doua jumătate secolului al XVIII-lea ca limbaj comercial în zona graniței ruso-chineze din Transbaikalia. A fost folosit de comercianții chinezi și ruși în orașele de frontieră Kyakhta (rus) și Maimachin (chinez). Spre deosebire de Russenorsk, pidginul ruso-chinez este un „pidgin tip” cu o singură limbă lexificator principal – rusa. Doar o mică parte din lexicul de circa 1 000 de cuvinte a fost preluată din chineză, dar și din alte limbi (poloneza a intrat în lexicul nucleu al pidgin-ului prin intermediul polonezilor implicați în construcția Căii Ferate a Chinei de Est – 1897-1903). În prezent, în spațiile de contact ruso-chineze, vorbitorii de limbă rusă și chineză folosesc acest pidgin într-o varianta nouă care formează așa zisa „iazîk celnokov” (limba navetiștilor). Pidgin-urile bazate pe limba rusă au configurat primele avanposturi ale interacțiunii sociolingvistice în zonele de contact a trei spații socioculturale: rus, occidental, chinez.”

Dan Alexe – Artist, actor de comedie și blogger oferă un exemplu pe pagina s-a de Facebook

„Cum s-a format acel “pidgin” balcanic numit limba română… 

La masa de alături, aici în Bruxelles, s-au așezat trei români, doi bărbați și o femeie, ieșiți dintr-o mașină cu număr de Italia. Vorbesc despre mașina unuia dintre ei, care stă de mai mult timp în Belgia și a trebuit să treacă controlul tehnic. Omul zice, suspinând că l-au costat mult reparațiile:

— «Am cambiat pompa…» 

Acest «cambiat pompa», după probabil un an în Italia și ajunși în Belgia, arată cum s-a produs slavizarea masivă a românei în Balcani. Probabil că «am iubit» (de la “ljubiti”), «am citit» (de la “čitati”) și «am trăit» (de la “trajati”) au sunat odinioară la fel de ciudat ca «am cambiat ».

Și așa se explică și alunecările semantice, luate prin chalchiere rău înțeleasă, cum este verbul “a zămisli” ,  împrumutat tot din limbile slavilor de la sud de Dunăre, "zamisliti", unde înțelesul este acela de a imagina, a gândi, a crea ceva în cap.

În slavonă, sensul și construcția sunt foarte transparente: e vorba de un compus format din za-⁠, prefix ce indică începerea acțiunii, și misliti, verbul elementar care înseamnă „a gândi“. Za-⁠misliti înseamnă, așadar, a imagina, a crea prin gând. Nu intervine aici nici cea mai mică nuanță fizică sau sexuală. Dar în română verbul a fost împrumutat (poate sub influența unei pierdute noțiuni latinești de pro-⁠creare?) cu sensul de „a face copii“.

În cele din urmă, alunecarea lui zamisliti slavonesc (a imagina, a gândi) spre „a zămisli“ în română ( a face copii) ne trimite involuntar spre acea povestire a lui Borges, Ruinurile circulare, în care un yoghin se izolează în pustietate pentru a crea în gând (doar prin forța minții) un copil… care în cele din urmă devine real.” (Dan Alexe) 

În concluzie, trebuie conștientizat faptul că un copil care se naște într-o familie de români peste hotare, are de la bun început un alt statut. Mai întâi, faptul că se naște într-o altă cultură. Apoi, crește într-o familie supusă la rândul ei unor cerințe de adaptare. De la bun început se confruntă cu oameni care la rândul lor se confruntă cu situații identitare diferite. Această ambivalență trebuie cultivată în sensul valorificării ei și nu într-un sens în care cei doi poli, ai originii și ai noului mediu, să se completeze, fără a căuta să anulăm elementele identitare, dar nici a încerca să le prioritizăm, întrucât ar încetini procesul de adaptare. 

Sursa foto: www.pexels.com

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Parinți și Pitici și pe Google News

Te-a ajutat acest articol?

Urmărește pagina de Facebook Părinți și pitici și pagina de Instagram Părinți și pitici și accesează mai mult conținut util pentru a avea grijă de copilul tău în fiecare etapă a dezvoltării lui.