Pentru fiecare copil, familia este prima definiție a normalității. Regulile casei, reacțiile adulților, micile ciudățenii sau marile tăceri devin parte din aerul respirat zilnic.
Abia mai târziu, uneori mult mai târziu, realizăm că ceea ce ni se părea firesc era, de fapt, profund dezechilibrat.
O autoare americană povestește cum a ajuns la această concluzie abia în viața adultă, după ani de terapie și distanțare de propria familie. Crescând, nu și-a pus niciodată problema că lucrurile din casa ei ar putea fi neobișnuite. Erau „așa cum sunt la toată lumea”. Nu erau.
În copilăria ei, viața de familie era marcată de obsesii mărunte și reguli nespuse, dar strict respectate. De pildă, folosirea hârtiei igienice era atent monitorizată. Oricât de puțin ai fi folosit, era considerat prea mult. Gesturi banale deveneau surse de tensiune, iar rușinea se infiltra discret în cele mai intime aspecte ale vieții.
Râsul nu era nici el binevenit. Mai ales râsul femeilor. Veselia era privită ca o formă de vulgaritate, o tulburare inutilă a „ordinii”. Bucuria exprimată zgomotos devenea motiv de critică sau dezaprobare.
În această atmosferă rigidă, adulții dezvoltaseră preocupări aproape bizare. Tatăl, de exemplu, avea o fascinație exagerată pentru copaci, pe care îi analiza cu o intensitate care astăzi pare disproporționată. Atunci, însă, nimeni nu o punea la îndoială. Așa era el.
Opiniile despre viață, iubire și corp erau la fel de radicale. Dragostea tinerilor era tratată cu dispreț: dacă aveai sub 25 de ani, sentimentele tale erau considerate naive, periculoase sau pur și simplu ridicole. Ideea că cineva se poate îndrăgosti serios la 19 ani provoca reacții dure, aproape furioase.
Sarcina și nașterea erau subiecte tabu. Corpul feminin, în special cel însărcinat, era privit cu respingere. Suferința, transformarea, realitatea fizică a maternității trebuiau ignorate, șterse din discuții, ca și cum nu ar fi existat.
Chiar și lumina era o problemă. Soarele care intra pe fereastră trebuia blocat, draperiile trase, becurile stinse. Natura devenea un disconfort, nu o sursă de viață. Totul trebuia controlat, estompat, redus.
Ani mai târziu, autoarea a înțeles că aceste lucruri nu erau simple excentricități. Era vorba despre un mediu în care controlul, rușinea și rigiditatea țineau loc de afecțiune și siguranță. Un mediu în care nimeni nu punea întrebări, pentru că „așa a fost mereu”.
Astăzi, contactul cu familia este limitat, rar și atent gestionat. Nu din ură, ci din nevoia de a se proteja. Distanța i-a oferit claritate, iar terapia — limbajul prin care să înțeleagă ce a trăit.
Poate că cea mai tulburătoare concluzie este aceasta: cele mai nocive lucruri dintr-o familie nu sunt întotdeauna evidente. Ele devin invizibile tocmai pentru că sunt repetitive, normalizate. Iar până când cineva iese din acel cerc, poate dura o viață întreagă.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Parinți și Pitici și pe Google News
Te-a ajutat acest articol?
Urmărește pagina de Facebook Părinți și pitici și pagina de Instagram Părinți și pitici și accesează mai mult conținut util pentru a avea grijă de copilul tău în fiecare etapă a dezvoltării lui.
