Parentingul reprezintă un proces esențial de îngrijire și educație, prin care părinții își ghidează și îndrumă copiii către maturitate.
Se spune că secretul progresului uman constă în dorința noastră constantă de a învăța și a ne dezvolta ca indivizi și ca societate. An de an, ne străduim să fim mai buni decât am fost înainte, să ne îmbunătățim în toate aspectele vieții și să aducem lumină în jurul nostru. În această călătorie, părinții și familiile joacă un rol important, focalizându-se tot mai mult asupra stilului lor de parenting pentru a asigura cel mai bun viitor copiilor lor.
Dar ce înseamnă cu adevărat parentingul? Este un proces amplu, care cuprinde îngrijirea și educarea copiilor de la momentul nașterii până la atingerea maturității. Acest angajament implică toate acțiunile și deciziile pe care părinții, tutorele sau îngrijitorii le iau pentru a ghida evoluția fizică, emoțională, socială și cognitivă a copiilor.
Conceptul de parenting poate varia semnificativ în funcție de cultură, circumstanțe familiale și convingeri personale. Stilurile de parenting influențează modul în care aceste aspecte sunt abordate și cum se conturează relațiile dintre părinți și copii. În acest context, Asociația Americană de Psihologie a identificat patru tipuri majore de parenting, fiecare cu influențe distincte asupra dezvoltării copiilor.
Odată cu trecerea anilor, stilul parental autoritar a dominat peisajul educațional din România. Această abordare parentală este adesea adoptată de către părinți care promovează reguli inflexibile și detaliate pentru copiii lor, considerând pedeapsa drept o modalitate "corectivă" a comportamentului. În plus, acești părinți sunt de obicei rapizi să laude triumfurile copilului, dar și să aducă reproșuri intense pentru orice eroare comisă. Într-un astfel de cadru, comunicarea pare să fie unilaterală, lăsându-i pe cei mici să se simtă neglijați în ceea ce privește exprimarea propriilor lor gânduri și sentimente.
Implicațiile pentru copiii crescuți sub acest stil de parenting sunt considerabile:
Stimă de sine redusă: Copiii educați în acest regim pot dezvolta o încredere în sine diminuată, fiindcă sunt adesea supuși unui climat în care perfecțiunea pare a fi singura opțiune acceptabilă.
Furie și temperament accentuat: Sub povara regulilor și a presiunii constante de a fi impecabili, copiii pot manifesta adesea răbufniri de furie și pot avea un temperament intens.
Frământări și temeri: Pregătirea constantă pentru posibile repercusiuni dure îi poate face pe copii să trăiască într-o stare de frământare și să dezvolte temeri exagerate în privința eșecului sau a pedepsei.
Stare de frică: Atmosfera coercitivă și tendința spre pedeapsă pot crea un mediu în care copiii trăiesc cu un sentiment constant de frică și nesiguranță.
În contrast cu abordarea precedentă, în care limitele erau strânse, acest model de parenting se caracterizează prin lipsa limitelor sau prin aplicarea unor limite extrem de relaxate. „Acești părinți nu supraveghează atent activitățile copiilor lor și nu cer un comportament adecvat în situații specifice”, subliniază Asociația Americană de Psihologie.
Prea puține limite sau o permisivitate excesivă pot conduce la:
Copii stăpâniți: Lipsa directivelor clare poate duce la situații în care copiii devin conduși și tiranizați, neavând ghidare sau structură în ceea ce fac.
Rebeliune excesivă și agresivitate: Fără constrângeri sau reguli bine stabilite, copiii pot dezvolta o atitudine de opoziție și pot manifesta agresivitate în moduri nepotrivite.
Dominanță exagerată: Fără un cadru coerent și direcționat, unii copii pot prelua un rol de dominație asupra mediului lor, fapt care poate afecta interacțiunile sociale și adaptarea ulterioară.
Stimă de sine scăzută: Paradoxal, lipsa de structură poate afecta stima de sine, deoarece copiii pot să se simtă nesiguri în fața absenței orientării și a consecințelor.
Toleranță redusă la frustrare: Datorită lipsei experiențelor de gestionare a dezamăgirilor și eșecurilor, acești copii pot dezvolta o rezistență limitată la frustrare.
Un alt tip de parenting, cu nuanțe și efecte distincte, este cel pasiv, un model practicat de părinți care manifestă indiferență față de nevoile și emoțiile copiilor lor. Acest tip de abordare se traduce printr-o lipsă de implicare și de răspuns la încercările copiilor de a-și exprima gândurile și sentimentele. Părinții pasivi sunt, de cele mai multe ori, dificil de accesat și prezintă tendința de a fi absenți în multe situații cruciale.
Ei se regăsesc în tiparele atașamentului anxios-ambivalent, o trăsătură specifică familiilor care resimt stres și dificultăți în gestionarea nevoilor emoționale ale copiilor lor. Acest model se traduce printr-un ciclu de anxietate și respingere, în care părinții nu oferă un cadru de siguranță și sprijin emoțional constant, lăsând copiii să se simtă nesiguri și nedoriți.
Consecințele stilului parental pasiv pot fi profunde:
Lipsa încrederii în sine: Copiii crescuți într-un mediu pasiv pot dezvolta o încredere redusă în propria lor valoare și capacitate de a se descurca în lume.
Dificultăți în gestionarea emoțiilor: Deoarece nu au avut un model sănătos de gestionare a emoțiilor, acești copii pot lupta să-și exprime și să-și înțeleagă propriile sentimente.
Căutarea atenției prin comportamente negative: Pentru a obține măcar o doză de atenție, copiii pot dezvolta modele comportamentale negative sau disruptive.
Relații fragile: Lipsa de conexiune și atașament în timpul copilăriei poate afecta modul în care acești copii stabilesc și mențin relații sănătoase în viitor.
Într-o lume în care parentingul este o artă complexă, stilul autoritativ se evidențiază ca un far al echilibrului. Practicat de părinți în armonie cu nevoile emoționale ale copiilor lor, acest stil aduce în prim-plan atenția față de dezvoltarea individuală a fiecărui copil. Se distinge prin îmbinarea atentă a îngrijirii cu promovarea autonomiei, stabilind limite sănătoase într-o manieră rațională și empatică. Acest stil, în opoziție cu conceptul de pedeapsă și corecție dură, pune în centrul dialogului și al înțelegerii comune.
În acest cadru, parentingul autoritativ se alătură conceptului de atașament sigur, asigurând un mediu în care copiii pot crește și înflori în mod armonios. Această abordare aduce cu sine o serie de rezultate pozitive:
Empatie și autonomie: Prin susținerea și înțelegerea pe care o oferă, copiii educați în acest stil dezvoltă abilități de empatie și se simt încurajați să-și exploreze propria autonomie.
Capacitate de autocontrol: Părinții autoritativi promovează învățarea prin raționament și încurajează copiii să dezvolte o puternică capacitate de autocontrol și auto-disciplină.
Spirit cooperant: Această abordare încurajează comunicarea și cooperarea între părinți și copii, ceea ce contribuie la dezvoltarea unor abilități sociale și relaționale sănătoase.
Confidență și siguranță: Prin promovarea unui mediu în care copiii pot împărtăși gândurile și preocupările lor, stilul autoritativ dezvoltă încrederea în sine și sentimentul de siguranță al copiilor.
Pe drumul parentalității, fiecare dintre noi navighează către un stil anume, adesea fără să ne dăm seama, fiind influențați de ceea ce am experimentat în propriile familii. „Toți practicăm un stil de parenting sau altul și, mai mult, o facem în mod inconștient, fundamentându-ne pe modelul pe care l-au adoptat părinții noștri în creșterea noastră”, dezvăluie psihologul Rafa Guerrero, într-un interviu recent.
Potrivit acestuia, în epoca actuală, majoritatea părinților tinde să adopte abordarea atașamentului sigur, considerată cea mai respectuoasă față de dezvoltarea copilului. Cu toate acestea, practica acestui stil nu este la îndemâna tuturor de la bun început. „E posibil să dorești să conduci un vehicul mare, dar dacă nu cunoști tehnicile, nu vei reuși”, subliniază Guerrero. Pentru a aborda cu succes atașamentul sigur, el afirmă că este necesar să avem o bază solidă. În cazul în care părinții nu au avut parte de acest stil în propria copilărie, poate fi util să căutăm ajutorul terapiei pentru a-l integra în relația cu copiii noștri.
Studiile științifice, prezentate într-un articol din revista Parenting Science, aduc o lumină asupra stilului parental autoritativ. Cercetările indică faptul că copiii crescuți de părinți cu acest stil au tendința să devină indivizi independenți, autosuficienți, bine integrați social, cu succes în sfera academică și comportament pozitiv. Aceste concluzii se bazează pe rezultatele unei cercetări efectuate în 1999, printre altele.
Deși nu există un model perfect de parenting, iar toate stilurile prezintă avantaje și dezavantaje, specialiștii subliniază că practica atașamentului sigur și adoptarea unui stil parental autoritativ pot contribui la dezvoltarea sănătoasă a copiilor. Chiar dacă nu suntem imuni la provocări sau dificultăți, alegerea unui cadru de comunicare deschis, încurajarea autonomiei și a comportamentelor pozitive reprezintă pași importanți în creșterea unor viitori adulți echilibrați.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Parinți și Pitici și pe Google News
Te-a ajutat acest articol?
Urmărește pagina de Facebook Părinți și pitici și pagina de Instagram Părinți și pitici și accesează mai mult conținut util pentru a avea grijă de copilul tău în fiecare etapă a dezvoltării lui.
Vezi versiune mobil