Consultantul educațional Oana Moraru a explicat, într-o postare pe Facebook, cum explicațiile excesive și limitele neclare pot transforma un copil într-un „negociator” și ce ar trebui să facă adulții pentru a evita această situație.
"Negociatorul. Copilul care are replică pentru orice. Copilul care îți întoarce fiecare argument și nu te lasă până nu se întâmplă lucrurile ca el.
Cum? Cum ajung copiii atât de greu receptivi la cerințe simple?
Negociatorul are un părinte care formulează așteptări însoțite de foarte multe explicații și justificări. ”Hai să mergem la somn că e târziu și mâine ne trezim devreme! N-o să te poți trezi, o să fii iar obosit de dimineață. Iar o să întârziem la școală și ne ceartă Doamna”.
În fraza de mai sus s-a pierdut îndemnul. Hotărârea de a merge la somn pare să aparțină copilului după ce se dumirește, prin argumente logice, că viitorul va fi greu de gestionat. Imposibil. Copilul aude un adult care are nevoie să fie înțeles, care așteaptă să i se dea dreptate.
În general, copilul reține ultima parte a frazelor. Nenumăratele argumente sau rugăminți din partea adultului sunt interceptate ca o autojustificare. Prin urmare, va trece și el la justificări – că mai vrea 5 minute, că nu se joacă niciodată cât vrea, că ești o mamă rea, că vine dacă îi citești cinci povești.
Adultul, la rându-i, uită comanda ”hai la somn” și se lasă agățat de ”argumente” secundare, chiar deturnat pe străduțele mici și înfundate ale tertipurilor celui mic, departe de intenția principală: ”nu atâtea povești, că nu mai adormi nicicând”, ”nu sunt deloc o mamă rea, dacă îți vreau binele”, ”cinci minute au trecut deja” etc.
Negociatorii au părinți care se rătăcesc în conversație, care se roagă de ei de multe ori, care supraexplică, pun condiții, amenință, își pierd cumpătul, devin ei înșiși copii, iau disputa personal. Copiii știu că puterea limitei este diluată în acest ping-pong de argumente, că adultul obosește și că are un punct în care cedează.
Negociatorii au nevoie de comenzi simple, cu puține cuvinte, cu tot asertiv, liniștit și ferm. Au nevoie de două repetări. La a treia, părintele trebuie să acționeze în locul negociatorului: strânge jucăriile, se așază în pat, stinge lumina, scoate și siguranța dacă trebuie, închide ochii și tace. Creează, în casă, atmosfera și cadrul specifice somnului. Fără nervi, fără dispute: o dată sau de două ori aplică scenariul, ca să priceapă copilul că nu e loc de negociere aici.
Să fiu mândru că are atâtea tertipuri inteligente copilul meu? Că nu cedează ușor?
Nu. Genul acesta de negociere pe limite simple, de rutină și responsabilitate zilnică – deși des întâlnite la vârste mici – îl fac pe copil mai fragil, mai incapabil să se mobilizeze mai târziu în viața școlară. Negocierea oricăror limite îl fac mai comod, mai iritabil, mai puțin tolerant la frustrare.
Negociatorul isteț se antrenează în dispute logice pe marginea poveștilor, în jocuri de rol, în relația de joc cu alți copii, în alegeri și decizii de familie la care este invitat anume.
Nivelele următoare ale unui ”negociator” consolidat în luptă sunt ”nemulțumitul” și ”opoziționistul” – adică acei copii pe care nimic nu pare să îi mai bucure sau care spun ”NU” la toate, cu din ce în ce mai mare apăsare și mai puțină încredere în sine. Tot opera noastră, a adulților, sunt și ei. La fel și mincinosul, și obraznicul, și furiosul", a scris Oana Moraru, pe facebook.
