Cătălina Surcel avertizează: „Sunt copii de 10 ani care vor să-și ia viața!” Vârsta la care apar gândurile negre scade alarmant / VIDEO
02 Aprilie 2026
Părinții cred că fac tot ce este mai bine pentru copil atunci când îl protejează de orice disconfort, când evită discuțiile despre durere și când încearcă să-i ofere o copilărie fără probleme. Intenția este bună, dar efectele pot fi exact invers. Specialiștii avertizează că această abordare creează copii vulnerabili, incapabili să gestioneze realitatea. În cadrul emisiunii Părinți Prezenți, Yolanda Crețescu, psiholog de la Asociația Happy Minds, explică de ce această strategie aparent sigură devine un risc major.
Yolanda Crețescu enumeră motivele pentru care copiii ajung să își ia viața.
„Pericolul cel mai mare este această vârstă care descrește. Copilul este incapabil, o dată să gestioneze ceea ce primește din mediu, dar îi lipsește și modelarea emoțională”, explică psihologul. „El nu poate să spună în cuvinte ce gândește, ce simte, ce înțelege din ceea ce vede sau este expus în mediul imediat”.
Aici apare ruptura. Copilul simte intens, dar nu poate exprima. Emoțiile rămân neînțelese și cresc în interior.
„Viața trebuie să fie doar fericită”. Iluzia care îi lasă pe copii fără apărare
Psihologul Yolanda Crețescu atrage atenția asupra unui tipar tot mai prezent în familii: „Acest hedonism parental în care ne creștem copiii, cu iluzia că viața trebuie să fie doar fericită”.
Tu vrei să-l protejezi. Eviți conflictele, ascunzi problemele, filtrezi realitatea. Copilul trăiește într-o bulă.
„Odată ce copilul iese din bula de fericire a micii copilării, dă de o lume reală pe care o resimte ca fiind foarte agresivă pentru el”, spune experta.
Contactul cu realitatea devine un șoc. Fără exercițiu emoțional, copilul percepe orice dificultate ca fiind copleșitoare.
Momentul în care copilul pierde reperele
Ieșirea din mediul protejat schimbă totul.
„Nu-și găsește reperele. Modul în care obținea afectivitatea, siguranța afectivă, modul în care își procura ceea ce avea el nevoie. din perspectivă materială sau non materială, nu-și mai regăsește același instrument odată ce iese din bula familiei”, explică Yolanda Crețescu.
În familie, nevoile sunt satisfăcute rapid. În afara ei, copilul trebuie să negocieze, să aștepte, să accepte refuzul. Dacă nu a fost pregătit, reacția este una de blocaj.
Toleranța scăzută la frustrare. Drumul scurt către gânduri periculoase
„Și atunci toleranța lui la frustrare este foarte mică și doar din aceste scenarii poate să ajungă la concluzia că viața este un mediu pe care el nu-l poate duce, că suferința lui este foarte mare și, nefiind antrenat la o modelare emoțională, să apară gândurile de suicid”, susține psihologul Yolanda Crețescu.
Copilul nu face diferența între o problemă temporară și una permanentă. Totul devine absolut. Suferința pare fără ieșire.
Efectul final este blocajul.
„Și atunci această paralizie emoțională îl face pe copil ca atunci când se confruntă cu emoția negativă, reală, să nu aibă toate resorturile astfel încât să facă față”, spune experta.
Copilul nu știe ce să facă cu emoția. Nu o poate exprima, nu o poate gestiona.
Gândirea extremă: „Dacă nu este bine, atunci este foarte rău”
Psihologul Yolanda Crețescu explică mecanismul mental care apare.
„Și atunci trăim această dihotomie. Dacă viața nu este foarte bună, trebuie să fie foarte rea. Ăsta este un element al factorilor favorizanți”.
Nu există nuanțe. Copilul nu vede soluții intermediare. Ori totul este perfect, ori totul este pierdut.