Radu Leca: De ce „rebeliunea” adolescentului intră atât de des în conflict cu școala sau liceul de parcă ar fi două tabere opuse?

Radu Leca psiholog si psihoterapeut cu drept de liberă practică, propune următorul articol membrilor comunității: De ce „rebeliunea” adolescentului real sau întârziat intră atât de des în conflict cu școala, liceul sau facultatea, de parcă ar fi două tabere opuse? 

În multe familii, adolescența aduce o nevoie intensă de autonomie, identitate și statut, iar structurile academice funcționează prin reguli, ierarhii, evaluări și conformare la ritmuri impuse din afară. Când un adolescent simte că valoarea lui este redusă la note, absențe sau sancțiuni, se activează un răspuns de opoziție care are logică psihologică, „dacă nu am control, mă voi lupta pentru control”.

Repetarea conflictelor cu profesorii, refuzul temelor, întârzierile, ironia sau sfidarea devin semne ale unei lupte pentru demnitate, nu doar lipsă de bun-simț. În psihoterapia de familie, discuția se mută de la „cine e vinovat” la „ce nevoie încearcă să apere adolescentul prin comportament”.

Rebeliunea, în versiunea ei sănătoasă, indică separare și diferențiere; în versiunea ei dureroasă, indică rușine, frustrare acumulată și un sentiment de neputință. 

„Când îl numim rebel, uneori îl scutim pe toată lumea de întrebarea grea, ce îl doare de fapt în relația cu autoritatea?”

Cum se leagă performanța școlară de atașament și de climatul emoțional din casă, deși sună ca două lumi diferite? 

Un adolescent învață mai bine când se simte în siguranță relațională, când există predictibilitate, când are loc pentru greșeli fără umilire și când adultul rămâne stabil în fața emoțiilor mari. În schimb, într-o familie cu tensiune constantă, critici aspre, comparații, amenințări sau tăceri reci, școala devine încă un teren unde se trăiește judecata, iar mintea intră în apărare.

Din perspectiva psihologiei dezvoltării, cortexul prefrontal se maturizează treptat; planificarea, organizarea și controlul impulsurilor cresc în timp, nu se activează la comandă.

Când părintele cere „maturitate instant”, adolescentul trăiește mesajul ca pe o respingere, iar opoziția crește. În terapie, părinții învață să diferențieze limita fermă de controlul umilitor, limita spune „nu accept asta și te ajut să repari”, controlul spune „dovedește că meriți iubirea”. Conexiunea cu școala se consolidează când acasă există un „port” de reglare emoțională, nu un tribunal. 

„În fiecare ședință le repet, disciplina fără relație naște revoltă, iar relația fără structură naște haos”.

De ce un adolescent care pare „leneș” ori „neinteresat” ascunde adesea anxietate, perfecționism sau rușine legată de eșec? 

În mediul academic, evaluarea e publică sau semipublică, iar comparația socială devine intensă. Un adolescent care a trăit eșecuri repetate începe să creadă că „nu are rost”, ca strategie de protecție a stimei de sine, dacă declară că nu îi pasă, eșecul doare mai puțin. Tot aici intră perfecționismul, frica de a nu fi suficient de bun blochează inițiativa, iar procrastinarea devine un scut.

Psihoterapia urmărește să traducă „nu fac” în limbaj emoțional, „mi-e teamă”, „mă simt mic”, „nu știu de unde să încep”, „mă simt singur”. Părintele care vede mesajul din spatele comportamentului schimbă scena, din confruntare în colaborare, din etichete în curiozitate. Apoi se lucrează concret, pași mici, obiective realiste, planuri de studiu scurte, feedback pe efort, nu doar pe rezultat, și repararea rușinii prin conversații care păstrează demnitatea copilului.

 „Când părintele spune «văd că te-ai blocat, nu că ești leneș», adolescentul își recapătă mișcarea interioară”.

Cum transformă școala relația părinte–adolescent într-un câmp de luptă, mai ales când apar absențe, note scăzute sau sancțiuni? 

De multe ori, părintele ajunge „agentul școlii” în casă, verifică, amenință, negociază pedepse, urmărește catalogul, iar adolescentul îl vede ca pe un controlor, nu ca pe un aliat. În familia care intră în acest joc, conversațiile se îngustează până rămâne doar tema performanței, iar legătura afectivă se subțiază.

În psihoterapia de familie, un pas esențial este scoaterea părinților din rolul de polițist și a adolescentului din rolul de suspect. Se clarifică un contract, responsabilitatea școlii aparține adolescentului, iar părintele oferă structură, sprijin și consecințe logice, fără umilire. Asta înseamnă reguli puține și clare, consecințe previzibile, și un limbaj calm, care nu escaladează. În același timp, părintele își păstrează relația, timp împreună fără morală, interes pentru lumea adolescentului, validare a emoțiilor chiar când comportamentul rămâne inacceptabil. 

„Dacă părintele pierde relația ca să câștige tema la matematică, pe termen lung pierde și tema, și relația”.

De ce autoritatea din școală aprinde uneori exact aceleași butoane ca autoritatea din familie? 

Adolescenții reacționează la profesori, diriginți sau decani prin filtre construite acasă, dacă au trăit autoritate rigidă, critică, imprevizibilă, vor interpreta rapid corecția ca atac. Dacă au trăit autoritate absentă, vor testa limitele până găsesc un adult care rămâne ferm fără a deveni agresiv.

Psihoterapia de familie discută „modele transmise”, cum gestionează părinții conflictul, cum se repară greșelile, cum se negociază nevoile. Când acasă conflictul se termină cu uși trântite sau sarcasm, adolescentul va reproduce stilul în școală, unde consecințele devin mai dure. Intervenția utilă nu înseamnă doar „să fie cuminte”, ci să învețe competențe, cum ceri clarificări, cum spui „nu am înțeles”, cum îți recunoști partea fără să te prăbușești de rușine, cum negociezi o amânare, cum repari o greșeală. În paralel, părinții își ajustează propriul limbaj, mai puține predici, mai multe întrebări scurte, mai multă ascultare activă. 

„Când părintele își reglează tonul, adolescentul își reglează lumea”.

Cum se vede „rebeliunea” în familii diferite, și de ce aceeași strategie parentală funcționează într-o casă și eșuează în alta? 

În familii cu standarde foarte înalte, rebeliunea apare ca refuz al presiunii și ca luptă cu perfecționismul; adolescentul provoacă sistemul ca să scape de eticheta de „proiect”. În familii cu haos și limite neclare, rebeliunea apare ca o încercare de a crea sens, adolescentul împinge până când cineva ține cadrul. În familii cu divorț conflictual, rebeliunea devine limbaj de loialitate sau protest, iar școala resimte valurile emoționale. În familii cu migrație, discriminare sau stres financiar, școala capătă o încărcătură de supraviețuire, iar adolescentul simte că miza e uriașă; orice eșec seamănă cu o sentință.

Psihoterapia de familie lucrează contextual, nu caută rețete, ci înțelege funcția simptomului. Se caută întrebarea-cheie, „ce stabilizează acest comportament în sistem?” Uneori, conflictul cu școala ține părinții uniți; alteori, îl scoate pe adolescent din depresie prin puseele de adrenalină ce apar când acesta aude cearta; alteori, îi oferă un statut între prieteni. 

“Niciodată pretul nu este prea mare ca să te porti frunos cu cei din jur. Comportamentul tău te ajută să ai relatii pozitive si te poti baza pe ajutor atunci când ai nevoie”.

Cum reușesc părinții să lege autonomia adolescentului de responsabilitatea academică fără să transforme casa într-un birou de control? 

O strategie eficientă pornește de la două mesaje simultane, „ai drept la autonomie” și „ai obligații reale”. Autonomia se construiește prin alegeri ghidate, adolescentul decide când învață, unde învață, cu ce începe, iar părintele decide cadrul, ore de liniște, acces la ecrane după un anumit prag de sarcini, întâlniri scurte de planificare săptămânală. Se reduce supravegherea intruzivă și se crește transparența, ce note există, ce consecințe urmează, ce sprijin se oferă.

Important, consecințele logice funcționează mai bine decât pedepsele dramatice. De exemplu, dacă lipsește nemotivat, se recuperează materia cu un plan concret; dacă întârzie, se ajustează logistica dimineții.

Psihoterapia de familie încurajează ritualuri simple, o discuție de 15 minute duminica despre săptămână, o conversație de 10 minute după școală fără interogatoriu, un acord scris despre responsabilități.

„Structura e ca o casă făcută bine, care te ține în siguranță”. 

Cum lucrează psihoterapia de familie când școala cere rezultate, iar adolescentul cere libertate? 

Terapeutul caută alianțe, cu adolescentul, prin respect și confidențialitate clară; cu părinții, prin validarea efortului și reducerea vinovăției; cu școala, prin comunicare orientată spre soluții. Se lucrează pe trei niveluri, reglare emoțională, comunicare, contracte de responsabilitate. Reglarea emoțională include tehnici de pauză, identificarea escaladării, repararea după conflict.

Comunicarea include ascultare reflectivă, mesaje la persoana întâi, cereri specifice, renunțarea la generalizări precum „mereu” și „niciodată”. Contractele includ obiective măsurabile și revizuiri periodice, cu un accent pe progres, nu pe perfecțiune.

Terapeutul urmărește și sănătatea adolescentului, somn, alimentație, anxietate, depresie, consum de substanțe, relații. Când există suferință psihică, planul academic devine realist, iar familia înțelege că performanța urmează stabilitatea, nu invers. 

„Când tratăm întâi furtuna, barca ajunge singură la țărm; dacă strigăm la barcă, furtuna nu dispare”.

Ce înseamnă, în final, „conexiune” între adolescentul rebel și structurile academice, fără să fie o poveste cu îngeri și catalog? 

Conexiunea înseamnă ca adolescentul să se simtă văzut ca persoană, nu ca problemă, iar școala să fie un spațiu cu reguli care au sens, nu doar pedepse. În familie, conexiunea înseamnă că părintele rămâne prezent și ferm, interesat și consecvent, capabil să spună „nu” fără a rupe relația.

În termeni psihologici, conexiunea repară rușinea și reduce nevoia de luptă; adolescentul nu mai are nevoie să demonstreze libertatea prin sabotaj. În termeni practici, înseamnă planuri simple, rutine adaptate, limite clare, dialog scurt și des, plus un adult care ține minte că adolescența e o etapă, nu un verdict. 

„Când familia trece de la control la colaborare, școala nu mai e dușmanul și devine antrenorul”.

CITEȘTE ȘI: 

Radu Leca: Recunoașterea semnelor apărute cu 6 luni înaintea unei tentative de suicid la adolescenți

Frica de independență a adolescenților. Radu Leca: „E o reacție apărută din hiperprotecție”

Radu Leca: 7 minciuni ale adolescentului consumator

Radu Leca: 7 măști ale adolescentului consumator de marijuana

Părinții și adolescenții depresivi. Radu Leca: Porniți de la o ipoteză mai blândă decât „nu îi pasă”