EXCLUSIV Radu Leca: Recunoașterea semnelor apărute cu 6 luni înaintea unei tentative de suicid la adolescenți

Radu Leca psiholog si psihoterapeut cu drept de liberă practică, propune următorul articol membrilor comunității. Tematica este una delicată și se încadrează în prevenția actului extrem suicidar. 

Ce schimbări încep să se vadă cu aproximativ 6 luni înainte de punerea în practică a primei tentative suicidare și cum le recunoaște un părinte fără să le confunde cu „adolescența normală”? 

În multe familii, primele semne arată ca o alunecare lentă. Adolescentul se retrage din conversații, răspunde monosilabic, evită mesele în familie, renunță la activități care aduceau bucurie, doarme mult sau foarte puțin, mănâncă haotic, devine iritabil aproape zilnic, iar școala începe să scadă la capitolul prezență și performanță. Apar comentarii despre inutilitate, rușine, vină, comparație cu alții, plus o sensibilitate crescută la critică și un fel de „geam mat” emoțional, în care nimic nu mai entuziasmează.

Din punct de vedere psihologic, se vede o reducere a capacității de reglare emoțională și o îngustare a perspectivei. Mintea caută soluții rapide la durere și începe să respingă sprijinul, chiar dacă tânărul îl dorește în profunzime.

În psihoterapia de cuplu, un indicator important este tensiunea dintre părinți. Certuri dese, ironii, alianțe instabile, mesaje contradictorii despre reguli și valori, fiindcă adolescentul aflat în vulnerabilitate folosește haosul relațional ca dovadă că nimeni nu ține direcția. Un părinte atent urmărește tendința, nu episodul izolat, schimbarea menținută săptămâni la rând, pierderea interesului, scăderea contactului cu prietenii, plus creșterea timpului petrecut singur în cameră cu ușa închisă. „Când casa rămâne un loc unde două inimi adulte se coordonează, copilul simte că viața are sprijin, nu doar reguli”.

Debutul suferinței la adolescent

Debutul suferinței la adolescent seamănă cu o coborâre lentă a energiei relaționale. Conversațiile se scurtează, răspunsurile devin seci, mesele împreună se răresc, iar activitățile care dădeau sens zilei își pierd culoarea. Somnul se dereglează în ambele direcții, alimentația își pierde ritmul, iritabilitatea se instalează ca un „fundal” constant, iar școala începe să reflecte oboseala interioară prin absențe, note mai slabe și dificultăți de concentrare. Pentru un părinte, imaginea utilă nu este „copil dificil”, ci „copil copleșit”, comportamentul ajunge să comunice ceea ce cuvintele nu reușesc să țină, iar tăcerea devine un limbaj al epuizării. Privită terapeutic, retragerea nu este respingerea familiei, ci o încercare de a economisi resurse psihice, un gest de autoprotecție atunci când contactul social cere prea mult.

La nivel cognitiv și emoțional, apar formule de auto-evaluare dură. Comentarii despre inutilitate, rușine, vină, comparație constantă cu alții, interpretarea criticii ca verdict asupra valorii personale. Se instalează ceața afectivă. Bucuria nu mai ajunge cu aceeași intensitate, iar curiozitatea se stinge treptat, ca și cum mintea ar funcționa în regim de avarie. În termeni psihologici, se observă scăderea capacității de reglare emoțională și îngustarea perspectivei, fenomen în care gândirea se strânge în jurul durerii și pierde flexibilitatea. Creierul caută scurtături către ușurare, iar orice efort pare disproporționat; în același timp, sprijinul din exterior ajunge să fie trăit ca presiune sau invazie, nu ca alinare. Aici intră cheia intervenției parentale, un adult care rămâne stabil, curios și cald transmite mesajul „ești important și când nu ai chef, ești demn de iubire și când nu performezi”, iar acest mesaj reduce rușinea și redeschide treptat canalul de conectare.

Dintr-o perspectivă terapeutică pozitivă, accentul se mută de la „ce e în neregulă cu tine” la „ce ți se întâmplă și ce ai nevoie”. Părintele urmărește semnalele ca pe un tablou coerent. Scădere de energie, pierdere de sens, autocritică, izolare, rigiditate a gândirii, apoi răspunde cu micro-intervenții de siguranță emoțională, prezență constantă, întrebări clare, reflecție empatică, rutine simple care stabilizează corpul și reduc haosul. Când adolescentul simte că nu trebuie să se apere, apare spațiu pentru gândire mai complexă, „am o perioadă grea” în loc de „sunt un eșec”, „am nevoie de ajutor” în loc de „trebuie să dispar”. Iar din spațiul acesta se construiește, pas cu pas, o cale realistă către sprijin specializat și către recâștigarea speranței.

Ce semnale emoționale și cognitive apar frecvent?

Ce semnale emoționale și cognitive apar frecvent si ce fel de întrebări schimbă dinamica din „bănuială” în „conectare”? Se observă tristețe persistentă, anxietate, episoade de plâns ascuns, iritabilitate care explodează din nimic, rușine puternică după greșeli mici, perfecționism rigid, plus idei de tip „nu contez”, „nu merit”, „totul se strică din cauza mea”.

Se vede și o scădere a speranței, adolescentul vorbește rar despre viitor, nu mai face planuri, evită subiecte legate de liceu, facultate, proiecte. Un părinte care vrea claritate adresează întrebări directe despre starea interioară, „Cât de grea a fost ziua pe o scară de la 1 la 10?”, „Ce te apasă cel mai mult?”, „Te-ai gândit la moarte sau la a dispărea?”.

Întrebarea directă despre idei suicidare scade izolarea și crește șansa de intervenție timpurie, mai ales când vine cu un ton calm și o promisiune de sprijin. În terapia de cuplu, se lucrează cu reflexul de a „repara” prea repede. Părintele ascultă, reflectă, apoi cere ajutor specializat, în loc să țină discursuri moralizatoare.

„Când întrebi simplu și rămâi acolo cu răspunsul, adolescentul simte că are loc în familie, nu doar un rol”.

Ce se schimbă în jurul pragului de 3 luni înainte?

Ce se schimbă în jurul pragului de 3 luni înainte, când riscul începe să urce și apar semne mai vizibile în comportament? La trei luni înainte se vede adesea o accelerare, izolarea devine regulă, prieteniile se rup, apare absenteism, minciunile se înmulțesc din nevoia de a ascunde suferința, iar online-ul devine refugiu exclusiv.

Apar semne de auto-vătămare sau „accidente” repetate, consum de alcool sau substanțe, conduită riscantă, cheltuieli impulsive, furt de acasă, sexualitate riscantă, provocări pe social media, plus o toleranță foarte scăzută la frustrare. Din punct de vedere psihologic, se observă îngustare cognitivă, adolescentul vede doar două variante, „supraviețuiesc perfect” sau „nu are rost”, iar rușinea crește când realitatea nu atinge standardul interior.

Părintele urmărește și schimbările în limbaj, glume despre moarte, comentarii despre dispariție, fascinație pentru sinucideri mediatizate, poezii, desene, playlisturi cu temă de renunțare, mesaje criptice trimise prietenilor. În psihoterapia de cuplu, o țintă centrală devine coerența, părinții stabilesc reguli comune, reacții comune, un plan comun pentru serile grele, fiindcă un adolescent în criză folosește fisura dintre adulți drept loc de refugiu sau de escaladare.

„Când părinții încetează să se contrazică despre gravitate și încep să se unească în grijă, copilul simte că cineva ține lumina aprinsă.”

Ce „anunțuri” concrete ar trebui să alarmeze un părinte la 3 luni înainte, legate de relații, școală, corp și identitate? În relații, apar tăieri bruște de contact, blocări, „ghosting”, evitarea întâlnirilor, rușine legată de corp, respingerea fotografiilor, evitarea oglinzii, evitarea sportului, plus reacții extreme la respingere reală sau imaginară.

În școală, apare scădere abruptă a notelor, teme nefăcute, lipsă de concentrare, sancțiuni, conflicte cu profesorii, iar adolescentul vorbește despre școală ca despre un pericol, nu ca despre un loc.

În corp, apar dureri de cap, dureri abdominale, greață, oboseală cronică, tăieturi, vânătăi, arsuri, schimbări vizibile de greutate, iar explicațiile devin vagi sau defensive.

În identitate, apare discurs despre lipsă de valoare, despre „a fi stricat”, despre „a nu merita”, plus o rigiditate în auto-definire, „eu sunt problema”, „eu stric tot”.

În terapia de cuplu, părinții învață să nu transforme investigația în interogatoriu, se verifică faptele cu fermitate, se păstrează căldura, se cere evaluare psihologică și psihiatrică când apar auto-vătămare, consum de substanțe sau idei suicidare.

„Când întrebi cu blândețe și acționezi cu fermitate, transmiți siguranță, nu control”.

Ce indicii apar în luna de dinainte?

Ce indicii apar în luna de dinainte, când riscul devine acut și un părinte are nevoie de reacții rapide și clare? În luna de dinainte apar frecvent semnale de pregătire, căutări online despre metode, interes pentru arme, frânghii, înălțimi, trenuri, medicamente, acumulare de pastile, ascunderea unor obiecte, testarea unor „scenarii” în discuții sau în scris, mesaje de rămas-bun, postări criptice, împăcări bruște, dar și dăruirea obiectelor personale cu valoare emoțională.

Se observă uneori o calmare neașteptată după o perioadă de agitație, iar familia interpretează calmarea ca vindecare; în realitate, calmarea se leagă uneori de decizie și de plan.

Apar schimbări de rutină, adolescentul nu mai vrea să fie văzut, cere să fie lăsat singur perioade lungi, își ascunde telefonul, își șterge istoricul, iese noaptea, refuză activități de familie fără explicații.

Din punct de vedere psihologic, se vede trecerea de la idei la intenție, gândurile devin insistente, apar detalii, loc, timp, mijloace. În terapia de cuplu, părinții sunt ghidați să trateze luna de dinainte ca pe o perioadă de protecție intensivă, coerență între adulți, supraveghere, reducerea conflictului, consult profesionist rapid, iar discuțiile despre vină se amână.

„Când riscul urcă, familia nu negociază cu pericolul, familia construiește un pod spre ajutor”.

Ce comportamente din ultima lună indică un pericol imediat și cer implicarea serviciilor de urgență, nu doar discuții acasă? Pericol imediat înseamnă exprimare clară de intenție, existența unui plan, acces la mijloace, tentativă recentă, auto-vătămare severă, intoxicație, plus declarații de tip „astăzi termin tot” sau mesaje de adio trimise mai multor persoane. Pericol imediat înseamnă și situații în care adolescentul refuză să promită siguranță, se izolează și nu răspunde, dispare de acasă, ori se află într-o stare de agitație intensă combinată cu impulsivitate. În prevenția europeană, accentul cade pe „siguranța mijloacelor”, reducerea accesului la medicamente, obiecte tăietoare, frânghii, arme, alcool, substanțe, plus prezență adultă constantă în perioadele critice. În psihoterapia de cuplu, rolurile se împart clar, un părinte rămâne cu adolescentul, altul contactează servicii, altul anunță școala și terapeutul, iar familia evită scena de ceartă în fața copilului.

„Când un părinte rămâne calm și celălalt organizează ajutorul, adolescentul primește mesajul că viața lui merită mobilizare totală”.

Cum ajută psihoterapia de cuplu prevenția suicidului la adolescent?

Cum ajută psihoterapia de cuplu prevenția suicidului la adolescent, mai ales când stresul marital, divorțul sau distanța emoțională apasă pe sistemul familiei? Adolescenții nu „se sinucid din cauza divorțului”, însă conflictul cronic, disprețul, tăcerea ostilă, triangularea copilului, mesageria prin adolescent și lipsa unei baze sigure cresc vulnerabilitatea, mai ales în prezența depresiei, anxietății, traumei, bullyingului sau consumului de substanțe.

Terapia de cuplu lucrează la reducerea escaladării și la crearea unui climat previzibil, reguli comune, reparație după conflict, discuții sensibile purtate departe de copil, acorduri legate de somn, ecrane, școală, plus o voce comună în fața adolescentului. Când părinții transmit mesaje diferite, adolescentul rămâne între două lumi și își pierde reperele; când părinții transmit un mesaj comun, adolescentul simte sprijin chiar și în disconfort.

În terapia de familie, se întărește atașamentul, mai mult timp împreună fără critică, mai multe întrebări despre emoții, mai puține prelegeri, mai multă colaborare cu profesioniști.

„Când cuplul nu mai luptă pentru dreptate și începe să lupte pentru siguranța copilului, familia devine tratament”.

Cum arată un plan de siguranță familial, scris clar, care susține prevenția fără dramatism și fără rușine? Planul include semnele personale de alarmă ale adolescentului, activități care reduc tensiunea, persoane de sprijin, numere de criză, reguli de siguranță în casă legate de medicamente și obiecte periculoase, plus o rutină de seară care reduce riscul, somn, masă, duş, contact scurt cu părintele, verificare emoțională, program de a doua zi. Planul include și o strategie de comunicare între părinți, cine urmărește somnul, cine ține legătura cu școala, cine programează terapia, cine observă schimbările de dispoziție, cine rămâne acasă în serile critice. În psihologia clinică, planul funcționează fiindcă reduce deciziile în mijlocul panicii, familia știe ce urmează la primul semn, la al doilea semn, la al treilea semn. În psihoterapia de cuplu, planul repară și dinamica, părinții se coordonează și își țin promisiunile, iar adolescentul simte stabilitate.

„Un plan scris nu ia libertatea copilului, un plan scris ia puterea crizei”.

CITEȘTE ȘI: 

Radu Leca: 7 minciuni ale adolescentului consumator

Radu Leca: 7 măști ale adolescentului consumator de marijuana

Părinții și adolescenții depresivi. Radu Leca: Porniți de la o ipoteză mai blândă decât „nu îi pasă”

Frica de independență a adolescenților. Radu Leca: „E o reacție apărută din hiperprotecție”

Radu Leca, după cazul copilului de 10 ani care și-a înjunghiat prietenul de 24 de ori: „Un act atât de brutal NU e o reacție normală”