M-am întrebat, de multe ori, dacă elevii mei mă cred cu adevărat.
Nu dacă mă ascultă – asta o pot face și din reflex, mai ales dacă vocea mea sună autoritar sau dacă știu că urmează o notă. Nici dacă respectă regulile – uneori o fac din teamă, alteori din obișnuință. Ci dacă mă cred. Dacă mă privesc ca pe un om autentic, demn de încredere, pe care să-l urmeze nu din obligație, ci pentru că simt că merită.
Îmi amintesc perfect prima dată când un copil m-a privit drept în ochi și m-a întrebat, fără urmă de ironie: „Domnule, dumneavoastră chiar credeți ce spuneți?” A fost o întrebare simplă, dar m-a prins nepregătit.
N-am simțit-o ca pe o provocare, ci ca pe o căutare sinceră. În spatele ei era un soi de neliniște: pot să am încredere în omul din fața mea sau e doar încă un adult care bifează o oră?
Copiii de azi nu mai cred ușor. Și, sincer, nici nu-i pot învinovăți. Cresc într-o lume în care totul se discută, se demontează, se reinterpretează. Sunt obișnuiți cu informația instant, cu alternative pentru orice adevăr, cu figuri de autoritate care se dovedesc adesea lipsite de substanță. Dacă le spun că lectura e importantă, mi se răspunde: „De ce? Nu mai bine văd filmul?” Dacă le vorbesc despre o temă de istorie, mi-o contrazic cu un clip de pe net. Dar nu asta e problema – ba chiar apreciez spiritul critic. Ce mă îngrijorează e că uneori nu ne mai acordă nici măcar prezumția de bună intenție. Că pentru unii, profesorul nu e un sprijin,
ci un obstacol. Nu un om, ci o funcție.
Într-o zi, mi-am dat seama că nu ajung la ei. Lecția mergea, dar era inertă. Așa că am lăsat planificarea deoparte și le-am spus: „Astăzi nu facem lecția. Vreau să vă spun ceva.” Le-am vorbit despre un eșec personal, despre un obiectiv pe care l-am picat și despre rușinea care a venit la pachet cu el. Nu ca să mă plâng, ci ca să le arăt că și profesorii sunt oameni. N-a fost o poveste pregătită, n-a fost nimic teatral în ea. A fost doar sinceritate. Și în acel moment, s-a făcut o liniște diferită în clasă. Nu era atenția clasică din timpul testelor. Era altceva. Parcă mă priveau pentru prima dată fără zidul dintre noi.
Atunci am înțeles că nu poți cere credibilitate doar pentru că porți o cămașă și ai o diplomă. Că nu te urmează pentru că le e frică de o notă proastă, ci doar dacă simt că ești adevărat. Copiii de azi au un radar fin pentru fals. Îți simt tonul, grimasa, nerăbdarea. Nu-i poți păcăli cu replici învățate sau cu gesturi goale. Vor să te vadă cum ești: calm sau obosit, sigur pe tine sau plin de îndoieli. Nu vor perfecțiune, vor adevăr.
De-atunci, încerc altceva. Nu mă ascund după catedră. Le spun când nu știu un răspuns. Îmi cer scuze când ridic tonul. Îi ascult, chiar și când simt că nu au dreptate. Nu ca să par „cool”, ci pentru că vreau să fiu corect.
Și încet-încet, simt că se schimbă ceva. Nu în toți, nu peste noapte, dar în unii, da. Mă privesc altfel. Nu cu adorație, ci cu încredere. Și e suficient. Știu că nu voi câștiga încrederea fiecărui copil. Sunt unii care au fost răniți de adulți de prea multe ori.
Unii care vin la școală cu ziduri prea groase. Dar dacă reușesc, măcar pentru câteva zeci de minute pe zi, să fiu pentru un copil un adult de încredere, care nu minte, nu umilește și nu predică ceea ce nu trăiește... atunci înseamnă că încă mai are sens să fiu aici.
Pentru că da, credibilitatea unui profesor nu se cere și nu se impune. Se câștigă. Se clădește din gesturi mici, din greșeli recunoscute, din adevăruri spuse simplu. Și, poate cel mai important, din curajul de a fi om înainte de a fi dascăl.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Parinți și Pitici și pe Google News
Te-a ajutat acest articol?
Urmărește pagina de Facebook Părinți și pitici și pagina de Instagram Părinți și pitici și accesează mai mult conținut util pentru a avea grijă de copilul tău în fiecare etapă a dezvoltării lui.
Vezi versiune mobil