Experimentarea adversității în primii ani de viață poate lăsa urme adânci asupra dezvoltării copilului. Adversitatea timpurie, definită ca evenimentele trăite în timpul sarcinii sau în primii șapte ani de viață, poate avea consecințe notabile. În această perioadă importantă, când se formează funcțiile executive, cum ar fi controlul și flexibilitatea, impactul adversității poate fi semnificativ.
Studiile au arătat că adversitatea timpurie poate avea consecințe biologice asupra neurodezvoltării copilului. Stresul extrem la care sunt supuși copiii în această etapă sensibilă poate afecta modul în care se dezvoltă sistemul nervos. Mai mult, această experiență poate lăsa o amprentă emoțională care persistă în multe cazuri până la vârsta adultă.
Este esențial să înțelegem că impactul adversității timpurii nu se limitează doar la momentul în care evenimentele au loc, ci poate continua să influențeze copilul pe parcursul vieții sale.
Diversitatea adversității timpurii cuprinde o serie de situații complexe, fie că provin din factori de mediu, cum ar fi dezastrul natural sau consecințele unui război, care aduc o schimbare drastică în viața copilului, reprezentând o ruptură brutală față de normalitatea sa.
Pe de altă parte, există o altă formă de adversitate timpurie ce izvorăște din neglijența părinților. Aceasta se manifestă atunci când copiii nu beneficiază de îngrijirea adecvată, fie din neglijență conștientă, fie inconștientă, din cauza unor probleme grave cu care se confruntă părinții.
Neglijarea reprezintă una dintre cele mai grave forme de adversitate timpurie. Sylvie Pérez, profesor colaborator al Studiilor în Psihologie și Educație la UOC (Universitat Oberta de Catalunya), subliniază gravitatea situațiilor în care copiii trăiesc abandonați, chiar dacă sunt fizic alături de părinți, fără a beneficia de atenția și îngrijirea necesare.
Aceste situații includ momente în care minorii sunt lăsați singuri acasă pentru ore întregi, fiind nevoiți să se descurce singuri în căutarea hranei, sau când un copil mic trebuie să aibă grijă de un frate mai mic. Neglijarea se poate manifesta și în prezența părinților, dar sub influența substanțelor interzise, creând un mediu nesigur și nesănătos pentru dezvoltarea copiilor. Aceste forme de neglijare pot avea repercusiuni atât la nivel fizic, cât și la nivel psihologic, afectând profund copilul în procesul său de creștere.
SURSA FOTO: freepik.com @animeshka82
Manifestările adversității timpurii la copii mai mici se reflectă adesea în simptome asemănătoare tulburării de hiperactivitate cu deficit de atenție (ADHD). Un expert subliniază că există situații în care abuzul din mediul familial îi determină pe copii să-și exprime anxietatea și teama în afara casei, devenind, astfel, incapabili să-și stăpânească impulsurile.
Pe măsură ce copiii cresc, simptomele devin mai evidente, manifestându-se prin pierderea controlului impulsurilor, susceptibilitate extremă și comportamente perturbatoare. Expertul comentează că acești copii devin adesea incapabili să-și regleze comportamentul, simțind că nu pot avea încredere în nimeni din cauza experiențelor traumatice din mediul lor. Trauma îi plasează într-o poziție defensivă constantă, afectându-le percepția lumii din perspectiva vulnerabilității.
În cazul adulților, se constată adesea că aceștia au fost supuși abuzului în copilărie, perpetuând astfel un model de comportament similar cu propriii copii. „Ei nu au avut alt model și nu știu cum să acționeze altfel”, explică Sylvie Pérez, profesor colaborator al Studiilor în Psihologie și Educație la UOC (Universitat Oberta de Catalunya). Solicitarea de ajutor survine adesea atunci când relațiile se deteriorează sau când întâmpină dificultăți în reglarea comportamentului cu proprii lor copii, moment în care se descoperă uneori că au suferit traume în perioada timpurie a vieții lor.
Procesul de vindecare a consecințelor adversității timpurii presupune o înțelegere detaliată a evenimentelor traumatice din prima copilărie. Terapeutul trebuie să cunoască în detaliu ceea ce s-a întâmplat, o provocare adesea dificilă, mai ales atunci când minorii în cauză sunt încă în mijlocul surselor problematice, care pot fi proprii părinți.
Specialistul subliniază că, deși recuperarea este posibilă, este esențial să se cunoască întregul context traumatic. Cu cât terapia începe mai devreme, cu atât este mai eficientă în depășirea trecutului. Cu toate acestea, uneori poate fi dificil să reconstruiești o relație sigură cu părinții, dar este posibil să se stabilească legături securizante cu alți adulți.
Expertul subliniază conceptul de reziliență, explicând că rezilient nu este cel care se adaptează la situații dificile, ci cel care, trecând prin experiențe dificile, are capacitatea de a se reconstrui și de a renaște ca un Phoenix. Acest proces de regenerare și reconstrucție poate contribui la amortizarea impactului adversității timpurii asupra construirii și dezvoltării personalității individului afectat.
Lola Sinisterra, asistentă socială cu o experiență directă a adversității timpurii, și-a desfășurat cariera în centrele de protecție a copilului, fiind și ea protagonista acestei realități încă din copilărie, când a fost plasată în grija statului. Datorită problemelor serioase ale părinților, a locuit între vârsta de 3 și 12 ani în două centre și apoi a fost plasată într-o familie de plasament până la vârsta de 17 ani. Cu toate acestea, legătura cu familia adoptivă nu s-a conturat corespunzător, deoarece, așa cum remarcă Lola, „îngrijirea nu s-a făcut bine”, reprezentând o tranziție dificilă de la ani petrecuți într-un centru la integrarea într-o familie.
Deși a reușit să depășească această provocare, experiența sa evidențiază problemele persistente în centrele de protecție a copilului, pe care le consideră inadecvate pentru orice copil. „Am fost acolo acum mai bine de 20 de ani, iar acum ei continuă să aibă aceleași neajunsuri”, subliniază ea. Lola susține dreptul fiecărui copil de a trăi într-o familie, conform legislației existente.
Pentru copiii care trec prin adversitate timpurie, precum Lola însăși, provocările sunt considerabile. „Nu este vorba că nu au capacitatea de a realiza lucruri, ci că situația traumatizantă este în rucsac”, explică ea. Efectele traumatizante creează un nor care însoțește fiecare pas, făcând dificilă evoluția. Lola relatează consecințele personale ale acestei experiențe: „Trăiesc mereu în defensivă, în alertă, gândindu-mă că nu se va întâmpla nimic, cu teamă de abandon, blocaje în relațiile emoționale și probleme în legătura cu ceilalți, pentru că îți lipsește o figură de securitate, de atașament...”. Cu toate acestea, Lola consideră că adversitatea timpurie nu îi împiedică să ducă o viață normalizată, cu toate dificultățile ei.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Parinți și Pitici și pe Google News
Te-a ajutat acest articol?
Urmărește pagina de Facebook Părinți și pitici și pagina de Instagram Părinți și pitici și accesează mai mult conținut util pentru a avea grijă de copilul tău în fiecare etapă a dezvoltării lui.
Vezi versiune mobil