Cum creezi o legătură strânsă între unchi/mătuși și nepoți? 5 sfaturi practice bazate pe Manualul Oxford
03 Noiembrie 2026
Pregătirea clătitelor în bucătărie, lectura aceleiași cărți de povești sau o plimbare pe aleea din spatele casei pot părea gesturi banale. Pentru un copil, aceste obiceiuri repetitive reprezintă adevărate ancore emoționale. Psihologul Carole Lozupone-Gaudon arată că secretul stării de bine din brațele bunicilor nu stă în activități sofisticate, stă în predictibilitatea unui mic ritual repetat cu răbdare.
La bunici, cei mici regăsesc un univers cu reguli mai blânde și timp din belșug. O gustare gătită în doi, o poveste spusă la lumina veiozei sau un traseu reluat pe aceeași cărare devin repere pe care copilul le așteaptă cu nerăbdare. Deși aceste momente par rutine fără pretenții, ele clădesc treptat un atașament trainic. Psihologul Carole Lozupone-Gaudon explică modul în care aceste întâlniri creează o punte diferită de cea din căminul părintesc.
„Bunicii au mai puțină presiune să-și crească copiii. Copiii lor sunt educați, așa că au mai puțină presiune să se gândească: «Timpul trebuie respectat, temele trebuie făcute». Este mult mai relaxant pentru ei”, spune psihologul, conform Parents.
Ritualul care aduce liniște: repetiția bate conținutul
Părinții caută jocuri complexe sau activități educative spectaculoase. În realitate, copilul are nevoie doar de consistență și atenție deplină. Specialistul susține că natura activității nu are o importanță decisivă.
„Ritualul nu contează! Să facem clătite împreună, să citim o poveste, să mergem la plimbare duminica. Ceea ce contează este să trăim în mod regulat aceste momente comune. Ele devin ancore emoționale care îl liniștesc pe copil și îi întăresc sentimentul de apartenență”, spune Carole Lozupone-Gaudon.
Copilul își găsește echilibrul atunci când recunoaște gesturi familiare asociate cu siguranța afectivă. Din acest motiv, micul obicei nu cere pregătiri costisitoare sau eforturi mari de organizare. Ceea ce contează cu adevărat este repetarea lui la fiecare nouă întâlnire. Această consecvență validează unicitatea legăturii. În casa bunicilor, micuțul descoperă practici pe care nu le întâlnește în altă parte, iar acest detaliu îi oferă un loc aparte în memoria copilăriei.
Părinți și bunici: o relație caldă de completare, departe de competiție
Atașamentul puternic față de bunici nu înseamnă că micuțul caută un refugiu împotriva părinților săi. Carole Lozupone-Gaudon atrage atenția asupra modului în care aceste două roluri se îmbină.
„Nu aș spune că ei caută ceva ce nu găsesc la părinții lor, ci mai degrabă o relație de complementaritate. Bunicii sunt adesea mai puțin prinși în constrângerile vieții de zi cu zi și pot oferi un ritm diferit, un alt tip de disponibilitate”, explică specialistul.
Lipsa presiunii le dă bunicilor libertatea să coboare complet în lumea copilului.
„Lumea copiilor este joacă. Iar bunicii se pot juca cu mingea mult timp, pot împinge în leagănele din parcul de alături, pentru că au mai mult timp”, susține psihologul.
Un joc reluat de zeci de ori, o carte răsfoită fără grabă sau un leagăn împins fără grabă devin ancore prețioase de viață. Valoarea acestor clipe nu constă într-o concurență cu autoritatea părintească, ci într-un dar generos de răbdare și căldură sufletească.