Testele PISA nu reflectă realitatea. „Avem o generație de copii foarte deștepți”
04 Februarie 2026
Radu Leca, cu expertiză în psihologie clinică și psihodiagnostic, competențe în psihoterapie de familie, psiho-nutritie, psihologie sportivă, psiho-dermatologie, coordonatorul Atelierelor de Ultrapsihologie/DrPsy, Radu Leca, cu expertiză în psihologie clinică și psihodiagnostic, competențe în psihoterapie de familie, psiho-nutritie, psihologie sportivă, psiho-dermatologie, coordonatorul Atelierelor de Ultrapsihologie/DrPsy, explică de ce un copil de 2 ani nu comunică.
Psiholog Radu Leca propune următorul articol: „Copilul meu nu vorbește la 2 ani, refuză să întindă mâinile după jucării”.
De ce un copil de 2 ani ajunge să refuze comunicarea și să stea „închis” în corp, cu brațele lăsate pe lângă el?
La vârsta de 2 ani, creierul copilului trece printr-o perioadă intensă de organizare emoțională, iar comunicarea depinde mult de starea de siguranță din relație. Când un copil intră în postura inertă, cu privirea retrasă, cu mâinile fără inițiativă de apucare, mesajul principal arată deconectare, nu încăpățânare. Uneori apare o reacție de „îngheț” la stres, similară cu un blocaj, în care corpul reduce mișcarea pentru a economisi energie și pentru a evita stimulii.
În psihoterapia de familie, această imagine se citește ca un semnal: copilul nu cere fiindcă nu se așteaptă să primească, ori nu are suficientă energie internă pentru a cere, ori nu înțelege încă ce ajutor merită. În loc de „nu vrea”, formularea utilă devine „nu se simte în siguranță să vrea” sau „nu găsește drumul către tine”.
Când adulții răspund cu presiune, întrebări rapide, testări sau comparații, copilul se retrage și mai mult, fiindcă retragerea îi scade intensitatea emoțională. Relația rămâne însă cel mai puternic „medicament” în această etapă, iar copilul revine treptat la inițiativă când simte ritm lent, acceptare și predictibilitate.
„Când copilul tace, familia are nevoie să asculte, metaforic, cu ochii, nu cu urechile; postura spune povestea înaintea cuvintelor”.
De ce postura inertă și lipsa gesturilor de cerere apar tocmai la 2 ani, vârstă asociată cu explorarea și autonomia?
La 2 ani, copiii în mod tipic încep să își afirme autonomia, însă autonomia reală se sprijină pe o bază de atașament sigur. Dacă baza de siguranță se clatină, autonomia se oprește și copilul revine la strategii primitive: retragere, rigiditate, agățare, plâns greu de consolat sau, uneori, tăcere și imobilitate.
Un copil care nu apucă jucării și nu cere obiecte transmite fie suprasolicitare senzorială, fie anxietate, fie oboseală, fie o deprindere de a nu cere. În familii cu multă grabă, multe corectări, multe „nu” spuse rapid, copilul învață că inițiativa aduce tensiune, iar corpul reduce inițiativa ca să reducă tensiunea.
În familii cu stres major, conflicte, mutări, boală, depresie parentală, copilul simte o atmosferă apăsată și reacționează prin „micșorare”, adică devine mai puțin vizibil. Mai există și situații în care copilul primește totul anticipat, fără spațiu de cerere, iar mușchiul social al inițiativei rămâne neantrenat; copilul nu exersează gestul „arată, întinde mâna, cere”, fiindcă adultul ghicește constant.
În psihoterapia de familie, atenția se mută de la a „scoate cuvinte” la a crea contexte în care inițiativa devine sigură și utilă.
„Autonomia înflorește acolo unde atașamentul nu se negociază; copilul cere când relația răspunde”.
De ce un copil pare „închis” doar în anumite locuri sau cu anumite persoane, iar în alte contexte pare mai prezent?
Variabilitatea oferă un indiciu important: retragerea selectivă indică un răspuns la context, nu o trăsătură fixă. În prezența unei persoane mai intruzive, mai sonore, mai corective, copilul se poate „opri” ca să se protejeze. Într-un spațiu aglomerat, cu lumini puternice, zgomote și multe cerințe, corpul copilului intră în modul de conservare. Într-un context liniștit, cu o persoană care așteaptă, respiră calm, vorbește rar și se așază la nivelul copilului, apar mai multe semne de conectare: orientare a trunchiului, privire, microzâmbet, mișcare a degetelor, interes pentru obiecte.
Psihoterapia de familie lucrează exact cu această hartă: cine îl „aprinde”, cine îl „închide”, ce situații cresc inițiativa, ce situații o sting. În multe cazuri, copilul comunică deja, doar că folosește un limbaj nonverbal subtil, iar adulții caută un limbaj „mare”: cuvinte clare, cereri ferme, joc simbolic bogat.
Când adulții încep să răspundă la semnalele mici, semnalele mici cresc.
„În familie, schimbarea începe când adultul răspunde la șoapta corpului, nu când cere copilului să țipe ca să fie auzit”.
De ce lipsa apucării și a cererii ridică întrebări despre dezvoltarea limbajului și despre neurodezvoltare?
La 2 ani, gesturile de cerere, arătarea cu degetul, întinderea mâinii, aducerea unui obiect către adult, contactul vizual pentru împărtășirea interesului se află în zona de bază a comunicării. Când gesturile lipsesc constant, merită privită întreaga dezvoltare, fără panică, dar cu seriozitate. Uneori problema centrală este limbajul receptiv: copilul aude și percepe sunete, însă înțelege mai greu cerințele, iar confuzia duce la retragere.
Alteori este limbajul expresiv: copilul înțelege, dar nu găsește sunete sau cuvinte, iar frustrarea îl oprește din a încerca. Mai există situații de întârziere globală, dificultăți de planificare motorie, sensibilități senzoriale, sau semne timpurii de profil autist, unde comunicarea socială și jocul reciproc au un curs diferit.
În psihoterapia de familie, o regulă sănătoasă spune: relația susține, evaluarea clarifică. A te uita atent la dezvoltare nu înseamnă etichetare, ci protecție prin informație. Un copil care nu cere nu are nevoie de „forțare”, are nevoie de un traseu: pediatrie, evaluare de dezvoltare, logopedie, terapie ocupațională, psiholog clinician cu experiență în vârste mici, iar familia rămâne partener activ.
„Când apar semnale timpurii, grija înseamnă claritate și blândețe; familia nu diagnostichează, familia însoțește”.
De ce stresul familial, conflictul și sănătatea emoțională a părinților influențează direct inițiativa copilului?
Un copil de 2 ani trăiește în principal prin reglajul oferit de adult. Când adultul este tensionat, grăbit, epuizat, depresiv, anxios sau iritat, copilul simte schimbarea în microsemnale: ton, privire, rigiditate în corp, mișcări scurte, lipsă de joacă. În familii cu certuri, copilul își reduce inițiativa pentru a nu „deranja”.
În familii cu multe critici, copilul învață că inițiativa aduce corecție. În familii în care părintele se teme constant că „ceva nu e în regulă”, copilul simte anxietatea și răspunde prin închidere sau prin agitație, în funcție de temperament.
Psihoterapia de familie abordează acest lanț fără vinovăție: părintele nu „strică” copilul, părintele transmite starea lui, iar starea se poate schimba. Uneori primul pas real pentru copil apare când părintele își stabilizează somnul, primește sprijin, își reduce suprasarcina și își recuperează jocul. Copilul cere atunci când adultul devine un loc respirabil.
„În camera de joacă, copilul împrumută nervii calmi ai părintelui; reglarea trece din corp în corp”.
De ce „presiunea pe vorbit” și testarea repetată blochează comunicarea?
Când adulții întreabă insistent „Spune!”, „Zi mamei!”, „Cum face?”, „Cere frumos!”, copilul simte evaluare. Evaluarea activează rușine și frică de greșeală, iar la 2 ani frica de greșeală arată ca tăcere, întoarcerea capului, imobilitate, uneori plâns. Un copil retras are nevoie de invitații, nu de examene.
În psihoterapia de familie, un principiu de conectare spune: descrie, nu întreba; oferă, nu cere; așteaptă, nu grăbi. Adică: „Văd ursulețul”, „Uite mingea”, „Ți-am pus aici cubul”, „Eu iau cubul roșu”, apoi pauză. Pauza este spațiul în care copilul își găsește curajul. Când copilul face un microgest, adultul îl reflectă: „Ai întins mâna”, „Ai privit spre apă”, „Vrei apă”, apoi oferă imediat experiența succesului.
Succesul repetat reconstruiește inițiativa.
„Copilul vorbește după ce relația îi dă voie să greșească; performanța se naște din siguranță, nu din presiune”.
De ce joaca reciprocă este „limba maternă” a conectării și cum se folosește în terapie și acasă?
La 2 ani, jocul este canalul principal de conectare și învățare. Un copil care stă inert are nevoie de joc simplu, lent, senzorial, repetitiv, fără prea multe reguli. Jocul cu mingi moi, cu mașinuțe care merg încet, cu cuburi mari, cu baloane, cu bule de săpun, cu plastilină moale, cu apă într-un lighean, cu nisip kinetic, creează interes fără presiune verbală. Adultul urmează copilul, nu conduce obsesiv. Adultul stă jos, la nivelul copilului, imită mișcări, face rândul lui clar, apoi așteaptă.
În psihoterapia de familie, această secvență se numește „urmărește, reflectă, extinde”: urmărești ce alege copilul, reflectezi prin cuvinte simple și expresie caldă, apoi extinzi cu un pas mic. Dacă copilul atinge mingea, adultul spune „minge”, o rostogolește încet, apoi așteaptă. Dacă copilul se uită, adultul spune „vrei iar”, apoi repetă. Repetiția construiește încredere.
„Când joaca devine un dialog de priviri și rânduri, limbajul vine ca un bonus, nu ca o obligație”.
De ce este util să privești și partea medicală și senzorială, fără a transforma totul într-o problemă psihologică?
Uneori un copil pare inert fiindcă se simte rău fizic: infecții repetate, probleme de auz, reflux, constipație, dureri dentare, anemie, tulburări de somn. Un copil cu disconfort intern se retrage și reduce inițiativa de explorare. Uneori există hipotonie, adică tonus muscular scăzut, iar postura cu brațele lăsate apare mai des, iar apucarea necesită mai mult efort. Uneori sensibilitățile senzoriale fac ca obiectele să fie „prea mult”: texturi neplăcute, sunete prea puternice, lumină obositoare, haine care irită.
În psihoterapia de familie, colaborarea cu medicul pediatru și cu specialiștii în dezvoltare oferă fundație. Familia nu are nevoie de interpretări sofisticate când copilul are nevoie de somn mai bun sau de reducerea disconfortului. Când corpul se simte bine, creierul social are mai mult spațiu pentru conectare.
„Când corpul copilului cere ajutor, relația îl susține, iar medicina îl clarifică; echipa bate teoria”.
De ce este importantă o abordare de tip „repară și reconectează” după momentele în care părintele se pierde cu firea?
Orice părinte are momente de nervi, mai ales când vede retragere și simte teamă. Copilul de 2 ani însă învață siguranța din reparare. Repararea înseamnă un mesaj simplu, pe un ton calm: „Mami a vorbit tare”, „Îmi pare rău”, „Ești în siguranță”, apoi apropiere blândă, fără a invada. Repararea nu cere copilului să ierte, cere părintelui să își asume.
În psihoterapia de familie, repararea repetată construiește atașament securizant chiar și în familii imperfecte. Un copil retras începe să riște mici cereri când vede că tensiunea se repară, nu rămâne suspendată.
„Nu perfecțiunea crește copilul, ci repararea consecventă; familia devine sigură când greșelile primesc întoarcere”.
Ce semnale cer sprijin profesionist rapid, dincolo de intervențiile de acasă?
Dacă retragerea este zilnică și persistentă, dacă lipsesc gesturile de comunicare precum arătarea, întinderea mâinii, aducerea obiectelor către adult, dacă nu există joc reciproc, dacă există pierdere de abilități deja dobândite, dacă privirea este rară și greu de obținut, dacă numele este ignorat constant, dacă apar mișcări repetitive, dacă somnul și alimentația sunt mult perturbate, atunci familia merită sprijin specializat. Sprijinul nu înseamnă că „e ceva grav”, înseamnă că timpul contează, iar intervenția timpurie schimbă traiectorii.
Un psiholog de dezvoltare, un logoped, un terapeut ocupațional, un pediatru bun, iar dacă este nevoie un medic specialist în neurodezvoltare, formează o echipă.
Psihoterapia de familie adaugă partea relațională: cum se joacă părintele, cum răspunde la stres, cum creează ritualuri de conectare, cum gestionează conflictele din cuplu ca să nu ajungă în camera copilului.
„Când familia cere ajutor devreme, copilul primește ani de câștig; intervenția timpurie este o formă de iubire organizată”.