„Trasee individuale curriculare asumate de copil”: Elevii care vor intra în clasa a IX-a vor învăța după noi planuri
30 Ianuarie 2026
Radu Leca, cu expertiză în psihologie clinică și psihodiagnostic, competențe în psihoterapie de familie, psiho-nutritie, psihologie sportivă, psiho-dermatologie, coordonatorul Atelierelor de Ultrapsihologie/DrPsy, vorbește despre adolescenții și tinerii adulți analfabeți funcționali.
Psiholog Radu Leca propune următorul articol pentru adolescenți și părinți: adolescenții și tinerii adulți analfabeți funcționali.
De ce ajunge un adolescent să fugă de școală când în spatele ușii se află literele pe care nu le stăpânește?
Când cititul rămâne lent, mecanic sau plin de blocaje, adolescentul trăiește o rușine tăioasă, iar rușinea cere ascunzătoare, nu expunere. În clasă, fiecare rând citit cu voce tare sună ca un test de valoare personală, nu ca un exercițiu școlar, iar corpul reacționează cu stres: puls, transpirație, minte goală.
Fuga de școală nu înseamnă lene, ci strategie de supraviețuire psihologică într-un mediu în care greșeala se simte ca umilire.
În familie, subiectul ajunge ușor în zona morală „nu te străduiești” și se pierde zona reală: lipsa unei competențe de bază, uneori veche, uneori mascată de trecerea clasei.
„Când copilul se ascunde, de obicei apără o rană, nu un capriciu; rușinea e profesorul lui secret care îi impune să se ferească de a întelege ceea ce citește, ca să nu sufere”.
De ce există adolescenți care citesc fluent, dar nu înțeleg sensul și totuși par „în regulă” până când școala devine de nesuportat?
Înțelegerea textului cere vocabular, răbdare, capacitatea de a urmări idei, cauze și consecințe, iar toate depind de antrenament și de siguranță emoțională. Un adolescent poate decoda literele perfect și totuși să nu lege ideile, să piardă firul, să nu distingă intenția autorului, să nu recunoască ironia sau nuanța, iar atunci limba română se transformă într-un labirint fără hartă.
Când apar cerințe precum argumentarea, compunerea, analiza personajului sau interpretarea unei poezii, elevul simte că i se cere un limbaj al gândirii pe care nu l-a exersat suficient.
În familie, conversațiile scurte, grăbite, dominate de corectare și ordine reduc exercițiul de a explica, de a descrie, de a povesti, de a face legături între evenimente, iar școala plătește nota.
„Înțelegerea nu se naște din viteză, ci din dialog; copilul care nu a fost ascultat va citi cu ochii, nu cu mintea”.
Cum a ajuns limba română să sperie sute de mii de tineri, deși reprezintă limba lor maternă și un instrument firesc?
Frica se construiește atunci când limba română devine un tribunal, nu un spațiu de explorare. Evaluările frecvente, accentul pe greșeală, notarea rigidă, comparațiile între elevi, sarcasmul și rușinarea publică pun presiune pe identitate: adolescentul nu mai simte că învață o disciplină, simte că este judecat ca persoană.
Dacă acasă se adaugă tensiune replici precum „m-ai făcut de râs”, „n-ai viitor”, „pe vremea mea” adolescentul învață că limba română aduce doar vină și conflict.
În psihologia familiei, rușinea repetată produce retragere, minciună, evitări, iar absența școlară devine un fel de ușă laterală prin care copilul scapă de privirea critică.
„Când limba devine bici, copilul își pierde vocea; când devine punte, copilul își găsește curajul. Când este susținut copilul de părinți, mintea lui are echilibru”.
De ce spațiul virtual atrage atât de puternic tocmai adolescenții care se simt slabi la citit și la înțelegere, și cum se leagă asta de acceptarea mediocrității?
Online, mesajul vine în bucăți scurte, ușor de înghițit, cu imagini și reacții rapide, iar asta reduce imediat riscul de eșec. Algoritmii servesc conținut pe măsura atenției fragmentate, iar adolescentul primește senzația de competență: știe, comentează, râde, aparține. În școală, textul cere răbdare și disciplină, în online, scroll-ul cere reflex; în școală, greșeala costă notă, în online, greșeala se evaporă în flux.
Acceptarea mediocrității nu apare ca idee declarată, apare ca efect: platforma recompensează reacția, nu profunzimea, iar adolescentul obosește să mai urce muntele înțelegerii când primește dopamină pe plat.
În familie, când conectarea emoțională lipsește, telefonul devine prietenul constant, iar grupul virtual oferă identitate, statut, umor și protecție.
„Ecranul nu fură copilul, ci îl consolează, transformându-l într-un imbecil. Consolarea devine dependență când acasă lipsește liniștea și implicarea părinților”.
Ce se întâmplă în interiorul familiei când adolescentul ascunde că nu știe să citească bine sau nu înțelege ce citește?
Apare un pact tăcut: copilul ascunde, părintele evită, iar școala bifează. Adolescenții învață repede să mimeze: copiază, fotografiază lecții, învață pe de rost fără să priceapă, își aleg rolul de „clovn”, „rebel”, „tăcut”, „ocupat”, orice rol care mută atenția de pe vulnerabilitate.
Părintele, copleșit de muncă sau îngrijorat de conflicte, observă doar notele sau absențele și ajunge la control, pedepse, amenințări, iar copilul se scufundă și mai tare în rușine.
În psihologia de familie, secretul consumă energie și produce distanță: se vorbește mult despre program, dar puțin despre frică, se negociază orele de venit acasă, dar nu se atinge subiectul principal „nu înțeleg, mi-e teamă”.
„Un secret de învățare devine un secret de iubire, copilul ajunge să creadă că nu merită apropiere când nu performează, făcând de râs numele familiei. Dacă părinții ar fi observat, atunci când trebuia, ca minunatul copil nu înțelege nici 30% din ce învață, ar fi putut reacționa”.
De ce conflictele legate de teme și note ajung să macine relația părinte–adolescent mai tare decât problema reală a cititului?
Pentru că tema devine simbolul controlului și al valorii, nu doar o activitate. Părintele vede tema ca bilet de intrare în viitor, adolescentul o vede ca o scenă unde va fi demascat. Când părintele insistă, adolescentul se apără prin furie, ironie, respingere, iar reacția părinților se intensifică, ceea ce alimentează cercul.
În multe familii, există istoric de comparații între frați, presiune pe „a fi primul”, rușine față de rude, iar adolescentul simte că nu are dreptul să fie în urmă. Relația se reduce la performanță, iar atașamentul se răcește.
„În spatele refuzului de a face teme stă o negociere a demnității, copilul cere să fie iubit înainte să fie evaluat. De ce? Findcă nu a învațăt atunci când a trebuit, să citească și să inteleagă ce citește”.
Cum arată din perspectiva adolescentului o oră de română când nu stăpânește cititul funcțional?
Se simte ca un film în care toți au subtitrarea, iar el nu. Profesorul explică, colegii notează, cerințele curg, iar adolescentul se concentrează pe mască: să nu fie chemat, să nu fie văzut, să nu se observe golul. În mintea lui se formează o poveste dură despre sine: „sunt prost”, „nu sunt făcut pentru școală”, „nu am rost”, iar povestea produce anxietate și evitări.
În familia lui, dacă nu există un spațiu în care să spună „nu înțeleg” fără rușine, școala rămâne un teritoriu ostil. Iar când spațiul virtual îi oferă comunități care normalizează batjocura față de școală, adolescentul își găsește imediat justificare și apartenență.
„Când copilul alege fuga, el alege un loc unde respirația lui revine normală; primul ajutor se numește siguranță, nu ceartă”.
Cum se poate reconstrui legătura dintre părinte și adolescent ca să apară din nou curaj pentru litere și sens?
O relație care vindecă începe cu o schimbare de ton: mai puțină anchetă, mai multă curiozitate calmă. Părintele intră în rol de aliat: „vreau să înțeleg ce te blochează” în loc de „de ce iar ai chiulit”. Apoi vine claritatea: dificultatea de citit, dislexia, atenția fluctuantă, anxietatea, vocabularul redus, lipsa de strategie de învățare, toate cer evaluare și antrenament, nu rușinare.
În familie funcționează rutine simple: zece minute de citit împreună, apoi două minute în care adolescentul povestește cu cuvintele lui ce a înțeles, fără corectare agresivă, doar întrebări ghidate. Contează și modelul: părintele care citește, povestește, explică, își cere scuze când greșește, arată că învățarea nu înseamnă perfecțiune.
„Copilul învață mai repede când rușinea pleacă din cameră; părintele dă afară rușinea prin blândețe și fermitate”.
De ce merită privit telefonul nu ca dușman, ci ca simptom și instrument, și ce rezultate apar din această schimbare?
Când părintele declară război ecranului, adolescentul își apără singura zonă unde se simte competent și acceptat, iar conflictul escaladează. Când părintele vede ecranul ca loc de refugiu, devine posibilă o negociere: timp online în schimbul unui timp de învățare ghidată și a unui timp de conectare reală.
Conectarea reală înseamnă activități care dau adolescentului un sentiment de competență: sport, muzică, voluntariat, gătit, proiecte practice, iar competența generală hrănește curajul și pentru școală.
Rezultatul nu apare peste noapte: apar reculuri, zile proaste, rezistențe, iar familia are nevoie de consecvență, nu de perfecțiune.
„Când familia oferă sens și apartenență, algoritmul pierde din putere; copilul nu mai caută validare în vid”.
Ce mesaj rămâne util pentru părinți, profesori și adolescenți când româna sperie, iar online-ul seduce?
Fuga de școală ascunde o durere, iar durerea cere înțelegere, structură și intervenție timpurie. Limba română nu sperie prin ea însăși, sperie prin felul în care se asociază cu rușine, presiune și lipsa de sprijin. Spațiul virtual nu strică prin existență, ci prin faptul că oferă scurtături emoționale și identitare pentru cei care nu găsesc acceptare în viața reală.
Familia rămâne locul unde adolescentul învață dacă greșeala îl face nevrednic sau îl face om în creștere.
„În fiecare casă există o bibliotecă invizibilă: cuvintele pe care le folosiți devin vocea interioară a copilului”.
CITEȘTE ȘI:
Frica de independență a adolescenților. Radu Leca: „E o reacție apărută din hiperprotecție”
Radu Leca: Recunoașterea semnelor apărute cu 6 luni înaintea unei tentative de suicid la adolescenți
