EXCLUSIV Mamă de doi adolescenți. Radu Leca: „Compromisul care păstrează pacea se transformă în sabotaj emoțional”

Psiholog Radu Leca propune următorul articol pentru adolescenți și părinți: mamă cu doi adolescenți.

Cum se împarte emoțional, ca timp și implicare, o mamă cu doi adolescenți fără să se simtă trasă în două direcții în fiecare zi?

În psihologia de familie, timpul nu înseamnă doar minute pe ceas, ci calitatea atenției, disponibilitatea internă și capacitatea de a rămâne prezentă când apare tensiune. O mamă sensibilă trăiește adesea sentimentul că fiecare adolescent cere „totul” în același timp, unul vrea dialog, celălalt vrea spațiu, unul cere confirmare, celălalt cere independență, iar corpul mamei rămâne în alertă ca într-un turn de control.

Împărțirea emoțională ajunge să semene cu un balans continuu între conectare și organizare, conversații scurte, mesaje, logistică, grijă, verificări, mâncare, siguranță, apoi iar conectare. Când mama își măsoară valoarea în funcție de armonia din casă, ea ajunge să stea „la post” permanent, iar oboseala devine un fundal constant care schimbă tonul, răbdarea și claritatea limitelor.

„În familiile cu doi adolescenți, mama nu împarte doar timpul, împarte energie nervoasă, iar energia scade când nimeni nu o ajută să se reîncarce pozitiv”.

Unde apare neputința în relația Mamă–Adolescenți, mai ales când mama se descrie ca afectuoasă, atentă și implicată?

Neputința apare frecvent în punctul în care strategiile din copilărie nu mai funcționează, îndrumarea directă se transformă în rezistență, controlul se transformă în conflict, „vorbitul frumos” se transformă în ironie adolescentină, iar mama simte că pierde accesul la lumea lor. Adolescența aduce un proces de separare, iar separarea naște frică, frica de greșeli, frica de anturaj, frica de internet, frica de sex, frica de substanțe, frica de eșec școlar.

Mama sensibilă trăiește intens, vede pericolul înainte să se întâmple, iar corpul ei reacționează ca și cum ar fi deja prea târziu; în acel moment apare tendința de a insista, de a întreba mult, de a verifica, de a corecta, iar adolescentul citește comportamentul ca neîncredere.

Neputința se vede și când mama devine singurul adult responsabil emoțional din familie, singurul care repară după conflicte, singurul care „ține” atmosfera, iar în interior se instalează gândul, „dacă mă opresc, totul cade”.

„Neputința nu vine din lipsă de iubire, vine din prea multă responsabilitate purtată de un singur părinte”.

Cum se manifestă neputința în viața de zi cu zi, în gesturi mici care se repetă și erodează relația?

Neputința se ascunde în întrebări în serie, în explicații lungi, în sfaturi cerute și necerute, în negocieri nesfârșite despre teme, ore, ecrane, prieteni. Se vede în reacția de tip „mă aprind repede” urmată de vinovăție și reparație grăbită, fiindcă mama vrea să rămână „bună” și „înțelegătoare”, iar adolescentul simte oscilația.

Se vede în momentele în care mama încearcă să fie terapeut, profesor, polițist, prieten, bucătar și manager de casă în aceeași după-amiază, iar nimeni nu rămâne mulțumit.

În psihologia de familie, rolurile amestecate cresc confuzia, când mama intră în rol de anchetator, adolescentul intră în rol de avocat al apărării; când mama intră în rol de salvator, adolescentul intră în rol de victimă sau rebel.

„Când mama ajunge să joace toate rolurile, adolescenții ajung să joace rolul care enervează cel mai tare”.

Unde apar compromisurile în relația dintre mamă și doi adolescenți și de ce unele compromisuri ajung să doară?

Compromisul sănătos apare când familia negociază reguli clare cu respect, ore de venit acasă, responsabilități, bani, ecrane, intimitate, fără umilire și fără amenințare. Compromisul dureros apare când mama renunță la limite ca să păstreze liniștea, iar liniștea vine cu prețul resentimentului; în interior, mama simte că se trădează, iar adolescenții simt că regulile nu contează. Mai apare un compromis greu când mama oferă atenție disproporționată adolescentului care face mai mult zgomot emoțional, iar celălalt adolescent învață să se retragă și să „nu deranjeze”.

În psihologia de familie, această distribuție se numește uneori „copilul intens” și „copilul invizibil”, iar pe termen lung apar invidie, distanță, competiție sau o răceală tăcută. Compromis apare și în limbaj, mama începe să vorbească pe ocolite, să nu supere, să nu piardă firul relației, iar adevărul devine greu de spus.

„Compromisul care păstrează pacea, dar rupe respectul de sine, se transformă în sabotaj emoțional”.

Cum își distribuie mama sensibilă atenția fără să creeze rivalitate, comparație sau sentimentul că unul primește mai multă iubire?

În psihologia de familie, echitatea nu înseamnă același tratament, ci răspuns adaptat nevoilor, combinat cu reguli stabile. Un adolescent cere conversație și reasigurare, alt adolescent cere autonomie și încredere, iar mama simte că oferă iubire prin două limbi diferite.

Confuzia apare când mama dăruiește timp doar în criză, iar adolescenții învață că drama aduce apropiere, iar calmul aduce singurătate; astfel, casa rămâne mereu în tensiune. O distribuție sănătoasă înseamnă ritualuri scurte și previzibile, câteva minute de check-in zilnic pentru fiecare, mese cât mai comune, o activitate individuală cu fiecare în săptămână, întrebări puține și bune, ascultare fără lecție morală.

Mama sensibilă are nevoie și de protecție emoțională, pauze reale, somn, sprijin de la alt adult, fiindcă doi adolescenți consumă multă energie prin intensitate, nu prin „cereri drăgălașe”.

„Când mama oferă atenție previzibilă, adolescenții nu mai concurează pentru ea, așteptând mereu ceva nou”.

Unde este tatăl în relația lor și cum schimbă prezența sau absența lui întregul sistem?

Tatăl devine fie coechipier, fie figură periferică, fie arbitru dur, iar fiecare variantă are consecințe. Când tatăl rămâne în afara emoțiilor, mama ajunge să fie singurul container pentru frică, furie, rușine, întrebări despre sex, anturaj, sens, iar în timp devine epuizată și iritabilă.

Când tatăl apare doar ca disciplină, adolescenții îl văd ca autoritate distantă, iar mama rămâne „interfața” emoțională care negociază și repară după furtună. Când tatăl intră ca partener real, cu timp, interes, conversații și reguli asumate, familia câștigă un al doilea pilon; tensiunea se împarte, iar adolescenții învață că relațiile adulte funcționează prin colaborare.

În psihologia de familie, triada mamă–tată–adolescent are nevoie de granițe clare, părinții rămân pe aceeași linie, adolescentul primește autonomie în cadrul unor reguli, iar mama nu rămâne singură în rolul de „polițist blând”.

„Tatăl absent emoțional nu lipsește doar din Universul adolescentilor, lipsește din distribuția responsabilitățiilor și din sustinerea celei ce trebuia să fie partenera de viată”.

Cum se vede dinamica dintre părinți în felul în care adolescenții se raportează la mamă?

Când cuplul parental nu funcționează ca echipă, adolescentul exploatează fisura fără intenție conștientă, cere permisiune de la unul, ascunde față de celălalt, negociază prin conflict, iar mama rămâne prinsă între loialitate față de reguli și loialitate față de relație. Uneori adolescentul se aliază cu mama împotriva tatălui, iar mama ajunge confidentă; rolul de confident încarcă adolescentul cu responsabilitate care nu îi aparține și erodează autoritatea mamei. Alteori adolescentul se aliază cu tatăl împotriva mamei, iar mama simte invalidare și singurătate.

În psihologia de familie, alianțele intergeneraționale cresc anxietatea tuturor și creează un joc fără câștigători, fiecare se apără, nimeni nu se simte văzut.

„Când părinții nu stau umăr la umăr, adolescenții ajung să stea între ei, iar locul acela, din punct de vedere emoțional este dureros”.

Ce face mama cu sensibilitatea ei, când sensibilitatea se transformă în hiper-vigilență și în epuizare?

Sensibilitatea înseamnă radar emoțional fin, empatie și grijă, iar în adolescență radarul prinde semnale multe și contradictorii. Când mama nu are spațiu de reglare, sensibilitatea se transformă în „scanare continuă”, tonul adolescentului, ușa trântită, întârzierea, mesajul văzut, tăcerea, toate devin semne de alarmă.

În psihologia de familie, reglarea emoțională a adultului oferă reglare copilului, iar adolescentul are nevoie de un adult stabil care tolerează disconfortul fără reacții explozive. Asta înseamnă limite spuse calm, consecințe spuse simplu, întrebări puține, pauze înainte de răspuns, reparare după conflict fără a se umili. Mama sensibilă are și dreptul la sprijin, prieteni, terapie, grupuri de părinți, timp personal, fiindcă doi adolescenți aduc două procese de separare care se întâmplă simultan.

„Mama nu are nevoie să devină mai dură, are nevoie să simtă sprijinul”.

Cum arată o relație mamă–doi adolescenți care se stabilizează, chiar dacă certurile nu dispar complet?

Stabilizarea înseamnă conflict fără ruptură, autonomie fără dispreț, reguli fără umilință, afecțiune fără sufocare. Înseamnă spațiu pentru fiecare adolescent să fie diferit, ritm diferit, prieteni diferiți, nevoi diferite, greșeli diferite, reparații diferite.

În psihologia de familie, adolescența cere un alt tip de parenting, mai puțin control direct, mai multă structură și conversație, mai multă încredere verificată prin responsabilități, nu prin interdicții permanente. Mama învață să spună „nu” fără vinovăție și să spună „te iubesc” fără a rezolva imediat totul. Tatăl își asumă rol activ, nu ca „ajutor”, ci ca părinte cu prezență emoțională și cu reguli împărtășite.

„Relația bună cu adolescenții nu arată ca liniște permanentă, arată ca revenire rapidă la conectare după furtună”.

CITEȘTE ȘI:

De ce ajunge un adolescent „cuminte” să îmbrățișeze comportamentul negativ? Radu Leca: „Creierul caută intens statut, apartenență”

Radu Leca: Plecarea tânărului adult de acasă. Temerile mamei

Radu Leca, despre relația tată-adolescent: „Ajunge să cumpere pacea cu moneda limitelor, iar factura vine mai târziu”

Radu Leca: De ce „rebeliunea” adolescentului intră atât de des în conflict cu școala sau liceul de parcă ar fi două tabere opuse?

Adolescenții și tinerii adulți analfabeți funcționali. Radu Leca: Copilul care nu a fost ascultat va citi cu ochii, nu cu mintea