Specialista subliniază că, din punct de vedere biologic, puii de mamifer se joacă în primul rând ca să și înțeleagă corpul, să-și antreneze corpul și emoțiile. Experimentele arată că animalele cărora nu li s-a permis să se joace, atunci când sunt puse în situații noi, „au înțepenit, s-au speriat, n-au fost flexibili în adaptarea socială”. Pentru copil, jocul este primul limbaj, instrumentul prin care învață flexibilitatea emoțională și adaptarea la mediu.
Generația supracontrolată: Efectele supravegherii permanente
Studiile arată că, de vreo 40 de ani încoace, copiii se joacă din ce în ce mai puțin față de generația anilor '50-'70. Mai grav este că jocul a devenit „din ce în ce mai dirijat sau încapsulat, controlat de către părinți”. Oana Moraru declară în cadrul podcastului Părinți Cuminți că jocul copiilor din ziua de astăzi este aproape permanent supravegheat de către adulți, ceea ce reprezintă „o mare nereușită a speciei umane”. Supravegherea constantă are un preț uriaș: „fură de la copil senzația că el e în control și el decide”.
Când părinții intervin constant pentru a preveni orice mic accident sau ceartă, ei anulează rolul fundamental al jocului, acela de a-i oferi copilului sentimentul că este autorul propriei vieți.
Deficit de atenție și lipsă de coordonare: Avertismentul directorilor de școli
Consecințele acestei lipse de joacă liberă se văd în sălile de clasă. Oana Moraru citează interviuri recente cu directori de școli cu zeci de ani de experiență, care declară că „nicio generație de până acum nu este atât de împiedicată ca generația asta de copii”. Experta explică: „Copiii actuali se lovesc efectiv de pereți, cad pe scaun în clasă [...] se împing unul în altul fără motiv sau nu au repere spațiale”.
Această generație suferă de atâtea reflexe neintegrate, probleme de coordonare, deficit de atenție și instabilitate fiziologică tocmai pentru că au fost privați de joc.
„Puterea mea de a sta în bancă, de a asculta în liniște, de a citi în liniște ține de faptul că eu mi-am scuturat corpul și m-am mișcat suficient de mult”, punctează experta care subliniază relația directă de proporționalitate dintre instabilitatea copiilor și scăderea timpului de joacă liberă și necontrolată în natură.
Tirania activităților extracurriculare și inflația de diplome
De unde vine această presiune imensă? Totul a pornit de la modelul actual de școală și de la „inflația de diplome, de doctorate și masterate, de CV-uri întregi pentru copii”. Părinții trăiesc cu teama că, într-un viitor incert, copilul lor nu va fi suficient de competitiv dacă nu este băgat din timp „la pian, la balet, la activități structurate”.
Oana Moraru avertizează că s-a creat presiunea conform căreia „jocul e o pierdere de vreme”. Dacă părinții aud că o altă mămică lucrează cu copilul acasă la scris și citit, „îi apucă pe toți părinții un sentiment de vinovăție” și îi înscriu și ei la matematici rapide.
Totuși, știința ne contrazice frica: „jocul liber nestructurat până la 8-9 ani are cu mult mai mult impact decât toate aceste activități organizate”.