Criza din grădinițele românești: Oana Moraru vorbește despre loteria educatoarelor, copiii cu nevoi speciale și pericolul ecranelor

Problema majoră derivă din organizarea personalului, unde educatoarele lucrează în ture, iar directorii sunt complet lipsiți de autoritate în formarea unor echipe coerente.

„În sistemul de stat nu-mi permit ca director, n-am pârghii să numesc la clasă doi oameni asemănători sau complementari sau care merg în aceeași direcție, e modelul de stat: eu vin la job, nu trebuie să mă aliniez cu nimeni, îmi fac treaba, mă plătește statul”, explică Oana Moraru în cadrul podcastului Părinți Cuminți.

Această lipsă de sincronizare creează o confuzie emoțională majoră pentru copii. Experta relatează nenumărate situații în care preșcolarii sunt expuși unor stiluri de lucru diametral opuse: „De multe ori am întâlnit copii și părinți cu educatoare bune, blânde, clare, ferme, știu ce fac, și cu partenera isterică, pedepsitoare, care folosește rușinea sau are în general o lene de asta de nu face nimic”.

Copiii devin anxioși, se feresc de o educatoare și plâng pentru a nu rămâne în tura ei, iar „statul român încă nu poate controla ca echipa copilului meu să fie coerentă”.

CITEȘTE ȘI: Industria meditațiilor și mirajul notelor de zece: Cât costă, de fapt, „excelența” în școala românească, potrivit Oanei Moraru

Incluziunea imposibilă: Drepturi fără obligații pentru părinți și epuizarea educatoarelor

O altă provocare copleșitoare cu care se confruntă educatoarele din sistemul public este integrarea copiilor cu nevoi speciale, într-un mediu lipsit de resurse. Grădinițele au devenit supraaglomerate, iar cadrele didactice trebuie să gestioneze simultan zeci de copii, unii având afecțiuni nediagnosticate sau netratate.

Într-o grupă normală, o educatoare se poate trezi cu „un copil cu tulburare gravă de limbaj care e furios că el nu se poate exprima și lovește și face tantrum, unul cu autism, unul cu, să zicem, ținut foarte mult pe telefoane acasă, n-are stare de nimic”.

Dramatismul situației constă în incapacitatea sistemului de a forța familiile să colaboreze. Părinții refuză adesea să accepte problema sau să aducă însoțitori (shadows), iar „directorii nu au pârghii prin care să oblige părintele și să-l condiționeze: nu mai vine la grădiniță dacă nu faci asta”. Conform legislației, educația este universal accesibilă, însă devine, în practică, „un drept fără obligații, adică nimeni n-are pârghii cum să-l oblige pe ăsta să nu-mi aducă a doua zi un copil nedormit în tantrum”.

În acest context, educatoarea rămâne fără nicio unealtă: „în sistemul lui, educatoarea nu are ce să facă cu ei, n-are pârghii, trebuie să jongleze cu ei toți”.

VEZI ȘI: Educația privată în România. Oana Moraru: „Fugiți de la cei care dau astfel de mesaje!”

Generația hipnotizată: Ecranele ca instrument toxic pentru „autoreglementare emoțională”

Cea mai controversată practică tăinuită în spatele ușilor multor grădinițe de stat (dar și a unora private) este folosirea televizoarelor și tabletelor ca metode de a reduce copiii la tăcere.

Deși tehnologia ar putea fi folosită pentru scurte documentare sau planșe interactive, Oana Moraru constată o abdicare totală de la pedagogie: ecranele au devenit o „bonă de supleanță”.

Problema nu este utilizarea activă a unui material de 3 minute. Problema e faptul că personalul didactic „folosește ecranele ca metode de autoreglementare emoțională... le pun 20 de minute de desene animate ca să intre pe starea aia de hipnoză și să poată pe urmă să-i scoată pe toți din clasă liniștiți”.

Acest mecanism are efecte devastatoare asupra creierului în formare al preșcolarului. Astfel, spun specialiștii, copilul ajunge să fie obișnuit cu ideea că „îmi trebuie un stimul puternic, îmi trebuie să intru în starea de hipnoză, îmi trebuie să-mi dau închidere pe atenție și voință și doar să fiu un roboțel în mâna educatoarei”, potrivit Oanei Moraru.

Copiilor li se refuză dreptul de a învăța cum să se calmeze singuri. Deși practica este ilegală conform directivelor educaționale, directorii de grădinițe închid ochii.

„Nici directoarea nu are mereu autoritate asupra angajaților grădiniței, fiindcă nu sunt angajații ei, sunt angajații inspectoratului”, explică Oana Moraru care scoate la iveală un sistem blocat în rubedenii și prietenii locale, unde o educatoare comodă îi va răspunde managerului cu nonșalanță: „lasă-mă, dragă, că nu știu ce să mai fac cu ei, ce crezi, vino tu și ține-i dacă poți”.

CITEȘTE ȘI: Oana Moraru, despre concursurile din primar și „fetișul” excelenței: „Elevii îngrășați mecanic resimt din plin costurile în gimnaziu!”