Pericolul ecranelor la copiii cu vârste între 1 și 4 ani. Radu Leca oferă 75 de soluții

Psiholog Radu Leca propune următorul articol: pericolul ecranelor la copiii 1-4 ani. 75 de soluții.

De ce apar întârzieri de limbaj și de dezvoltare fizică între 1 și 4 ani atunci când ecranele devin „babysitterul” principal al copilului? 

În intervalul 1 - 4 ani, creierul învață prin corp, prin mișcare, prin atingere, prin imitație și prin schimburi reale de priviri și sunete cu un adult. Limbajul se leagă de relație: copilul ascultă, așteaptă, răspunde, repetă, greșește, primește confirmare, apoi încearcă din nou. Când timpul majoritar merge către TV sau smartphone, conversațiile scurte se răresc, jocul activ scade, iar copilul ajunge să exerseze mai puțin sunetele, gesturile și rândurile din dialog. Corpul stă mai mult, iar mușchii mari primesc mai puține provocări: alergare, cățărare, aruncare, împingere, tras, echilibru.

Ecranul oferă imagini care curg fără să ceară nimic înapoi, iar copilul intră într-o stare de consum, nu într-o stare de participare. În psihoterapia de familie, tema principală nu este „vina”, ci ritmul familiei: un adult obosit, un cuplu tensionat, lipsa sprijinului, programul încărcat, toate împing spre soluții rapide, iar ecranul devine soluția care liniștește pe moment și scade conectarea pe termen lung.

Într-o casă unde ecranul domină, copilul cere mai mult ecran fiindcă ecranul ajunge să fie sursa principală de stimulare și reglare, iar viața reală începe să pară lentă și neatractivă.

„Când ecranul devine cel mai ușor drum spre liniște, familia plătește cu dialogul; copilul învață să tacă fiindcă nimeni nu îl mai așteaptă”.

De ce preferă un copil mic ecranele în locul jocului din realitate, chiar atunci când părintele se străduiește să ofere jucării și activități?

Ecranul livrează stimulare intensă: culori puternice, schimbări rapide de cadre, sunete scurte, recompense imediate, personaje care exagerează expresiile, totul fără pauze. Creierul copilului iubește noutatea, iar noutatea pe ecran apare la fiecare secundă. În viața reală, noutatea cere efort: să cauți, să ceri, să ridici, să construiești, să te lovești ușor, să te ridici din nou, să negociezi cu adultul un „încă o dată”.

Copilul ajunge să prefere drumul cu frecare zero, iar corpul se obișnuiește cu recompensa rapidă. În psihoterapia de familie, ecranele se văd ca un „triunghi” în relație: copil–părinte–telefon, unde telefonul intră între priviri și reduce momentele de reglare emoțională. 

Când părintele este prezent fizic, dar nu este disponibil emoțional fiindcă își verifică telefonul, copilul simte o absență subtilă și caută stimulul care „răspunde” imediat, iar ecranul răspunde imediat. Așa se creează un cerc: mai puțină conectare reală, mai mult ecran, mai puțină inițiativă în joc, mai multă căutare de ecran.

„Copilul nu se îndrăgostește de telefon, ci de răspunsul instant; în terapie, întoarcem răspunsul instant în relație”.

De ce se vorbește despre „îndepărtarea de realitate” a copiilor în prezența suprastimulilor din telefon și ce înseamnă asta în termeni simpli? 

Îndepărtarea de realitate înseamnă că viața din jur pierde greutate: vocea părintelui devine fundal, jucăriile par plictisitoare, natura pare prea lentă, iar copilul intră într-o bulă de atenție îngustă. Un telefon oferă o lume fără fricțiune: copilul nu așteaptă rândul, nu își reglează frustrarea, nu citește expresii faciale reale, nu își coordonează corpul cu alt corp, nu repară un conflict cu frate sau cu părinte.

În schimb, intră într-o stare de hipnoză ușoară: privire fixă, mișcare redusă, reacții scurte, uneori iritabilitate la întrerupere. În psihoterapia de familie, această stare se numește uneori „capturarea atenției”, iar efectul pe termen lung arată ca scăderea toleranței la plictiseală și scăderea jocului spontan.

Copilul se obișnuiește să primească stimulare fără a o construi, iar realitatea cere construire. Când telefonul este luat, apare un gol, iar golul se simte ca disconfort, nu ca oportunitate de joc.

„Când realitatea devine prea tăcută pentru un creier obișnuit cu artificii, familia are de reînvățat bucuria lucrurilor simple”.

De ce apar întârzieri de limbaj în mod special și care este legătura cu „rândurile” din conversație?

Limbajul se dezvoltă în dialog, iar dialogul are rânduri: adultul spune ceva, copilul reacționează, adultul confirmă și extinde. Un ecran vorbește, însă nu așteaptă copilul, nu se adaptează la privirea lui, nu observă gestul mic, nu repetă exact cuvântul de care copilul are nevoie, nu construiește o propoziție pornind de la interesul copilului din acel moment.

Pentru un copil mic, cel mai valoros combustibil de limbaj este „atenția comună”: copilul arată spre ceva, adultul numește, copilul repetă, adultul se bucură, apoi jocul continuă. Când ecranul ocupă timpul, atenția comună se rarește, iar creierul pierde antrenamentul social fin: contact vizual, imitare, sincronizare.

În psihoterapia de familie, părinții sunt încurajați să nu transforme limbajul într-un examen, ci într-o plimbare: multe descrieri simple, multe pauze, multe repetări calde.

Ecranul scade pauzele, iar fără pauze copilul nu intră cu vocea lui.

„Limbajul crește în spațiile dintre cuvintele adultului; ecranul umple spațiile și nu mai rămâne loc pentru vocea copilului”.

De ce întârzierile fizice sau motorii apar alături de ecrane, deși copilul pare „cuminte” și „liniștit”?

Motorul copilului nu este doar despre mușchi, este despre creier care învață orientare, planificare, echilibru, coordonare ochi–mână, simțul corpului în spațiu.

Când copilul stă mult timp nemișcat, corpul primește mai puține provocări, iar îndemânarea se dezvoltă mai lent. În plus, un copil care nu se mișcă suficient nu își consumă energia naturală, iar somnul se fragmentează; somnul fragmentat reduce capacitatea de învățare și crește iritabilitatea.

Ecranul aduce liniște de suprafață, însă în corp rămâne o activare care se descarcă apoi prin crize la oprirea ecranului sau prin agitație seara. În psihoterapia de familie, părinții observă adesea un paradox: „stă liniștit la telefon”, dar „nu se joacă singur fără telefon”. Adevărul simplu este că liniștea de la ecran nu este aceeași cu liniștea din reglare, fiindcă reglarea vine din relație și din ritm, nu din capturarea atenției.

„Un copil liniștit la ecran nu înseamnă un copil reglat; înseamnă un copil absorbit”.

De ce se discută despre „descărcări de hormoni” și ce se întâmplă în creier când copilul primește recompense rapide din ecran?

În limbaj simplu, creierul are sisteme de recompensă care eliberează substanțe chimice atunci când apare ceva interesant, nou, surprinzător sau plăcut. În multe contexte, se vorbește despre dopamină ca mesager al motivației și al căutării recompensei. Conținutul rapid, cu schimbări dese, sunete scurte și recompense vizuale, activează repetat acest sistem, iar copilul învață să caute iar și iar aceeași senzație.

Când stimularea este intensă și constantă, pragul de interes se schimbă: activitățile normale, mai lente, cer mai mult efort pentru a părea atractive. Copilul nu devine „rău”, devine „obișnuit cu intens”. La oprire, creierul cere continuare, iar asta arată ca protest, nervi, plâns, aruncat pe jos, uneori agresivitate.

În psihoterapia de familie, fenomenul este abordat cu realism: conținutul este proiectat să țină atenția, iar un copil mic nu are mecanisme de autocontrol dezvoltate. Rolul de filtru rămâne la adult, iar filtrul cere plan, nu improvizație.

„Ecranul dă recompensă fără relație; familia îi oferă copilului recompensă cu sens, adică bucurie împărtășită”.

De ce întreruperea bruscă a ecranului duce la crize și cum se poate interpreta asta fără etichete dure?

Când un copil este absorbit de ecran, trecerea către o altă activitate seamănă cu o frânare de la viteză mare la oprire. Creierul se află într-un ritm rapid, iar viața reală îi cere un ritm lent. În plus, copilul pierde controlul: în ecran, copilul simte că alege, apasă, schimbă, iar în realitate adultul spune „gata”.

La 1–4 ani, controlul este o nevoie mare, iar pierderea controlului declanșează furie. În psihoterapia de familie, părinții sunt învățați să vadă criza ca semnal de tranziție, nu ca „manipulare”.

Tranzițiile cer ritual: anunț, numărătoare, ultimul clip, stingere, apoi o activitate scurtă de reglare: apă, îmbrățișare, sărituri, muzică lentă, joc senzorial.

„Criza de după ecran nu e despre caracter, e despre frânare; copilul are nevoie de pod, nu de pedeapsă”.

De ce contează atât de mult modelul părinților și prezența telefonului în mâna adultului?

Copilul învață prin imitație. Dacă adultul ține telefonul mereu aproape, verifică notificări, întrerupe jocul pentru ecran, copilul primește un mesaj simplu: telefonul este „centrul”. Mai mult, copilul simte micro-rupturi de conectare: adultul răspunde mai greu, privește mai rar, reacționează mai puțin cald.

În psihoterapia de familie, se lucrează adesea cu „ritualuri fără telefon”: masă fără ecrane, baie fără ecrane, 20 de minute de joacă fără ecrane, plimbare fără ecrane. Nu fiindcă telefonul este „rău”, ci fiindcă atenția adultului este hrană emoțională.

Când atenția adultului devine rară, copilul cere soluții rapide de stimulare.

„Cel mai puternic control parental nu este aplicația de limitare, ci ochii părintelui care rămân disponibili”.

De ce unii copii par mai vulnerabili la efectele ecranelor, iar alții par „neafectați”? 

Temperamentul contează: un copil foarte sensibil la stimulare intră mai ușor în suprasolicitare, iar ecranul îl poate „agăța” mai repede. Un copil foarte activ caută noutate și schimbare, iar ecranul îi oferă exact asta. Un copil cu întârzieri de limbaj deja prezente preferă ecranul fiindcă nu cere vorbire și nu cere răspuns. Un copil care trăiește într-o familie stresată caută ecranul ca refugiu de tensiune.

În psihoterapia de familie, se caută nu doar „cât ecran”, ci „de ce ecran”: ce emoție reglează, ce gol umple, ce conflict ascunde, ce oboseală maschează. Când familia găsește funcția ecranului, familia găsește alternativa potrivită: conectare, mișcare, rutină, sprijin pentru părinte.

„În spatele ecranului stă o nevoie; când familia vede nevoia, copilul nu mai are de ce să se ascundă în pixel”.

De ce „educația” de pe ecrane nu înlocuiește interacțiunea, chiar atunci când conținutul este prezentat ca fiind pentru copii mici?

Un copil mic nu învață doar cuvinte, învață utilizarea cuvintelor în relație: când să ceri, cum să refuzi, cum să aștepți, cum să repari, cum să negociezi. Conținutul educativ poate oferi vocabular pasiv, însă vocabularul activ se formează în schimburi reale. În plus, pronunția se ajustează din feedback-ul viu al adultului, iar ecranul nu ajustează.

Totodată, multe materiale „pentru copii” au ritm foarte rapid, exact genul de ritm care ține copilul lipit, dar scade toleranța la liniște. În psihoterapia de familie, focusul se mută pe „calitatea interacțiunii”: 15 minute de joacă atentă cu părinte valorează mai mult decât o oră de conținut.

„Copilul nu are nevoie de încă un profesor în telefon, are nevoie de un părinte curios pe covor”.

De ce este utilă o „dietă digitală” a familiei și cum arată o schimbare realistă, fără lupte zilnice?

O dietă digitală înseamnă reguli simple, consecvente, anunțate din timp și respectate de adulți. Pentru copiii 1–4 ani, o regulă sănătoasă începe cu eliminarea ecranului din momentele de bază: mese, adormire, dimineața imediat după trezire, plimbări scurte. Apoi se stabilește un interval scurt și clar, nu ecran „oricând”.

Când ecranul se termină, urmează un ritual: stingere, îmbrățișare, alegere din două activități reale, ambele acceptabile pentru părinte. În psihoterapia de familie, se recomandă pregătirea mediului: jucării la vedere, materiale simple de joacă, colț senzorial, cărți cartonate, muzică, spațiu pentru cățărat sigur.

Schimbarea realistă ia în calcul nervii părintelui: când adultul este singur și epuizat, planul trebuie să fie mai blând, altfel se rupe.

„Regulile funcționează când sunt suficient de mici încât să fie respectate și suficient de clare încât să nu fie negociate la fiecare minut”.

Ce semnale cer sprijin profesionist, dincolo de reducerea ecranelor, mai ales când există întârzieri de limbaj și fizice? 

Dacă un copil între 1 și 4 ani are puține gesturi de comunicare, arată rar cu degetul, răspunde rar la nume, folosește puține sunete sau cuvinte pentru vârsta lui, nu inițiază jocuri de tip „rândul meu–rândul tău”, evită frecvent contactul vizual, are regres de abilități, nu mănâncă bine, nu doarme bine, cade des, pare foarte rigid sau foarte moale în tonus, atunci evaluarea de dezvoltare aduce claritate.

Un pediatru atent, un control de auz, o evaluare logopedică, o evaluare de terapie ocupațională, iar la nevoie un consult de neurodezvoltare formează un traseu.

Psihoterapia de familie completează traseul cu partea relațională: reducerea stresului, creșterea conectării, organizarea rutinei, sprijin pentru părinte, gestionarea conflictelor în cuplu.

„Când familia cere ajutor, copilul primește timp înapoi; timpul este moneda principală în dezvoltare”.

Planul propus de Radu Leca

Știind că 5 ore/zi petrecute la 3 ani în spaâiul virtual înseamnă foarte mult și de obicei nu e „lene” sau sunt „părinți răi”, ci o combinație de oboseală, obicei instalat și faptul că ecranul e foarte eficient la liniștit copilul. Planul de mai jos propus azi de Radu Leca, scade treptat timpul petrecut în online și îl înlocuiește cu activități scurte, ușor de făcut, ca să nu simți că ți-ai luat un al doilea job.

Ținta realistă după 30 de zile: maxim 10–20 min/zi, în 1–2 „ferestre” clare, fără ecran dimineața și înainte de somn. Dacă simți că e prea abrupt, ții încă 1–2 săptămâni la o țintă intermediară (ex. 30h/zi).

Reguli simple (valabile din ziua 1)

1) Ferestre fixe de ecran, nu „ciugulit” toată ziua. Exemplu: 20–35 min după prânz + 10 min spre seară.  
2) Fără ecran în 3 momente: primele 30 min după trezire, la masă, cu 60 min înainte de somn.  
3) Tranziție blândă, dar fermă: „Mai sunt 5 minute + ultimul episod + închidem”. Folosește un timer vizibil.  
4) După ecran vine mereu „o activitate de aterizare” 5–10 min (vezi lista de mai jos). Asta reduce crizele.  
5) Adultul își alege și el 1 zonă „telefon parcat” (măcar joaca de 15 min sau masa). Copilul simte imediat diferența.

Lista de „activități scurte” (alegi 2–4/zi)

Le-ai aici ca un meniu. Ideea e să alternezi: mișcare + senzorial + limbaj + „muncă” (ajutor prin casă).

A. Aterizare după ecran (5–10 min)
- „Apă + îmbrățișare + 10 sărituri”
- „Baloane: 10 lovituri în aer” (coordonare)
- „Respirăm ca ursul”: inspir pe nas, expir lung, de 5 ori
- „Cutia cu surprize”: 5 obiecte, le scoate și le numește

B. Mișcare rapidă (10–20 min)
- Traseu în casă: perne de sărit, mers pe o linie, tunel din scaune
- Joc „Statuile” pe muzică
- „Vânătoare de comori”: găsește 5 lucruri roșii
- Plimbare scurtă: 15 min, cu „misiune” (căutăm frunze, pietre)

C. Limbaj fără presiune (5–15 min)
- Citit 1 carte cartonată + 3 întrebări simple: „unde e?”, „cine e?”, „ce face?”
- „Telefonul stricat”: repetă 3 cuvinte amuzante
- Joc cu figurine: „ursul mănâncă / doarme / sare”
- „Alege din două”: „Vrei mașina sau trenul?” (îl pune să folosească cuvinte)

D. Senzorial/creativ (10–20 min)
- Plastilină / aluat cu făină și apă
- Lipit abțibilduri pe o foaie (motricitate fină)
- Spălat jucării în lighean cu spumă
- Pictat cu apă pe carton / pe balcon (fără stres)

E. „Ajutor de om mare” (5–15 min)
- Sortează șosete pe culori
- Pune rufe în coș / șterge masa cu o cârpă mică
- Spală legume cu tine
- Pune jucăriile în cutii (cu etichete: mașini, cuburi)

PLAN 30 de zile (în 4 etape)

Zilele 1–7: „Ordine + ritual” (scazi de la 5h la ~4h)
Obiectiv: nu tai dramatic, ci oprești haosul (ecranul „în fundal”).  
- Închizi autoplay, notificări, ecranul doar într-o cameră (nu peste tot).  
- 2 ferestre de ecran pe zi + restul fără. Total țintă: ~4 ore.

Înlocuire zilnică minimă (30–45 min total):
- 10–15 min mișcare (traseu/perne)
- 10 min senzorial (plastilină/spălat jucării)
- 5–10 min citit
- după fiecare fereastră: activitate de aterizare 5–10 min

Semn că merge: crizele la oprire scad cu 10–20% în intensitate, chiar dacă încă există.

Zilele 8–14: „Reducere reală” (țintă ~3h/zi)
Obiectiv: introduci rutina „dimineața fără ecran” și o plimbare scurtă.  
- Ecran doar după prânz + după-amiază (2 ferestre).  
- Total țintă: ~3 ore.

Înlocuire zilnică (60 min total, împărțit în bucăți):
- 20 min afară (sau pe scări/balcon cu „misiune”)
- 10 min ajutor prin casă
- 10 min joc de rol cu figurine
- 10 min creativ
- 10 min citit/poezie/cântece

Truc de părinte obosit: pregătești seara „coșul de dimineață” (3 activități la alegere).

Zilele 15–21: „Consolidare + toleranță la plictiseală” (țintă ~2h/zi)
Obiectiv: copilul învață să treacă prin „nu știu ce să fac” fără telefon imediat.  
- Ecran max 2 ore/zi, ideal 2 ferestre de 45–60 min.  
- Începi „pauza de plictiseală” 5 minute: „Stăm un pic, apoi alegi din 2 jocuri.”

Înlocuire zilnică (75–90 min total):
- 20–30 min mișcare (afară sau în casă)
- 15 min senzorial (apă, spumă, orez în cutie, plastilină)
- 10–15 min limbaj prin joc (nu lecții)
- 10 min ajutor prin casă
- 10 min „joacă specială” cu tine (telefon parcat): copilul conduce jocul

Semn bun: începe să inițieze jocuri scurte singur, chiar 3–5 minute.

Zilele 22–30: „Stabilizare” (țintă 60–90 min/zi)
Obiectiv: ecranul devine un eveniment, nu fundal.  
- 1–2 ferestre/zi, total 60–90 min.  
- 0 ecran înainte de somn (cel puțin 60 min).  
- În weekend: poți păstra 90 min, dar tot în ferestre.

Înlocuire zilnică (90–120 min total, în bucăți):
- 30–45 min afară (sau două ieșiri scurte)
- 15 min creativ
- 15 min joc simbolic (magazin, doctor, bucătărie)
- 10–15 min citit
- 10 min „treabă serioasă” (ajutor)

Semn că e instalat obiceiul: cere ecranul mai rar și acceptă mai ușor „după ce…”.

Ce faci când apare criza (mini-protocol)
- Validezi scurt: „Știu, îți place mult. E greu să ne oprim.”  
- Limita rămâne: „S-a terminat. Urmează X.”  
- Îi dai corpului ceva de făcut: 10 sărituri / balon / apă rece pe mâini / împins peretele 10 secunde.  
- Nu negociezi în mijlocul furtunii; negociezi înainte (timer + ultimul episod).

75 de idei părinte–copil variate, ușor de făcut acasă sau afară

Joacă senzorială (1–4 ani)

1. Cutie senzorială cu orez/paste (supraveghere) + lingurițe și pahare  
2. Boabe de fasole în bol + turnat cu paharul  
3. Spumă de baie pe masă (cu puțină apă) și „desen” cu degetul  
4. Plastilină/aluat de sare: rulat, turtit, „șerpi”  
5. „Gheață surpriză”: jucării mici înghețate în cuburi, dezghețate cu apă călduță  
6. Pictură cu pensula și apă pe carton/terasă (se usucă și „dispare”)  
7. Pictură cu degetele (pe hârtie mare)  
8. Pungi zip cu gel + sclipici/pompoane (lipite pe masă) pentru apăsat  
9. Joacă cu nisip kinetic sau făină + mașinuțe  
10. Balon cu puțin orez înăuntru (zornăitor moale)  
11. Mângâiat materiale diferite: lână, bumbac, burete, folie cu bule  
12. „Căutare” în spaghete fierte reci (textură) cu jucării ascunse  
13. Sortat pompoane cu penseta (pentru 3–4 ani)  
14. Turnat apă cu pâlnie în cadă/lighean  
15. Spălat jucării în chiuvetă cu burete

Artă și creativitate (1–4 ani)

16. Colaj cu autocolante mari  
17. Lipit hârtie colorată ruptă (nu tăiată) pe o foaie  
18. Ștampilat cu cartof/ burete  
19. Pictură cu bețișoare de urechi (puncte)  
20. Desen cu cretă pe asfalt  
21. „Curcubeu” cu culori spălate cu pensula peste acuarelă  
22. Pictură cu rola (dacă ai) sau cu o mașinuță în vopsea  
23. Confecționat brățări din paste pe sfoară (3–4 ani, supraveghere)  
24. Modelaj: forme cu capacul de la borcan (ca „stampile”)  
25. „Arta naturii”: lipit frunze/ flori uscate  
26. Desen pe geam cu markere lavabile  
27. „Coroană” din hârtie + abțibilduri  
28. Cartonașe cu amprenta palmei/piciorului (souvenir)  
29. Pictură cu burete de vase (textură)  
30. „Monștri” din farfurii de carton (ochișori lipiți)

Muzică, ritm și dans (1–4 ani)

31. Dans liber pe 2–3 melodii preferate  
32. „Statuile muzicale” (oprești muzica = îngheț)  
33. Tobe din oale + linguri de lemn  
34. Scuturătoare din sticlă de plastic cu orez (bine închisă)  
35. Cântat și gesturi pe cântece cu mișcări („Head, Shoulders…”)  
36. „Ritmul meu”: bateți din palme pe rând (tu, apoi el)  
37. Sunete de animale + ghicit  
38. Orchestră cu instrumente improvizate (clopoței, cutii)  
39. Parada prin casă cu muzică  
40. „Voci amuzante” citind o poveste

Mișcare și motricitate grosieră (1–4 ani)

41. Parcurs cu perne: sărit/urcat/coborât  
42. Tunel din pături pe scaune  
43. Aruncat mingi moi în coș  
44. Lovit balonul să nu cadă  
45. „Vânătoare de comori” prin casă (găsește 3 obiecte roșii)  
46. Joc cu obstacole: ocolit, trecut peste bandă lipită pe podea  
47. Mers ca animalele: urs, crab, broască  
48. Urcat/coborât trepte cu tine lângă (siguranță)  
49. Joc „Urmărește liderul” (tu conduci, apoi copilul)  
50. Bubble chase: sufli baloane și le „vânați”  
51. Împins/cărat: cutie cu jucării pe covor  
52. Mini-yoga pentru copii (poziții simple: pisica, copacul)

Motricitate fină și „mânuțe harnice” (1–4 ani)

53. Înșurubat/deșurubat capace mari  
54. Transfer cu lingura: boabe dintr-un bol în altul  
55. Potrivire capace la recipiente  
56. Înșirat inele pe un băț/creion gros  
57. Rupt hârtie în fâșii (surprinzător de terapeutic)  
58. Joc cu clești de rufe: prins pe marginea unei cutii  
59. Pus monede mari/jetoane într-o cutie cu fantă (pușculiță)  
60. Puzzle cu buton (2–4 piese, apoi mai multe)  
61. Sortare pe culori cu cuburi/capace  
62. Deschis/închis fermoare și arici (pe jucării/haine)  
63. Lipit post-it-uri și dezlipit  
64. „Pescuit” pompoane cu lingura dintr-un lighean

Limbaj, povești și jocuri liniștite (1–4 ani)

65. Părintele citeste 30 minute zilnic (cu întrebări: „unde e…?”)  
66. „Poveste din poze”: răsfoiți un album și povestiți  
67. Joc „Ce lipsește?” cu 3 jucării (acoperi una)  
68. Teatru de păpuși cu șosete  
69. „Telefonul” cu două pahare și un șnur (mai mult 3–4 ani)  
70. Rime simple și onomatopee  
71. Joc „Arată-mi…” (părți ale corpului, obiecte)  
72. „Cutia cu surprize”: un obiect, descrieți (moale, tare, rece)  
73. Puzzle de asocieri: animal–pui, obiect–loc (simplu)  
74. Joc de rol: magazin, doctor, bucătărie  
75. „Calm corner”: respirații cu „suflăm lumânarea” + îmbrățișare

CITEȘTE ȘI: 

„Copilul meu nu vorbește la 2 ani, refuză să întindă mâinile după jucării”. Radu Leca explică de ce ajunge să stea „închis” în corp

Radu Leca: De ce „rebeliunea” adolescentului intră atât de des în conflict cu școala sau liceul de parcă ar fi două tabere opuse?

Adolescenții și tinerii adulți analfabeți funcționali. Radu Leca: Copilul care nu a fost ascultat va citi cu ochii, nu cu mintea

De ce ajunge un adolescent „cuminte” să îmbrățișeze comportamentul negativ? Radu Leca: „Creierul caută intens statut, apartenență”