Petruț Rizea: „În școli există copii care par mereu pregătiți de luptă”

Sunt copiii despre care se spune, aproape automat, că sunt „obraznici”, „scăpați din mână” sau „agresivi”. Și totuși, de multe ori, nimeni nu se întreabă cu adevărat ce se află în spatele reacțiilor lor.

Un copil nu devine, de obicei, agresiv din nimic. Niciun copil nu se naște cu dorința de a răni. De cele mai multe ori, agresivitatea este doar felul în care un copil încearcă să supraviețuiască într-o lume pe care nu o înțelege și care, poate, nici pe el nu l-a înțeles vreodată.

Am văzut copii care loveau colegi, dar care acasă trăiau numai în țipete. Copii care răspundeau urât profesorilor pentru că nimeni nu vorbise vreodată frumos cu ei. Copii care păreau imposibil de controlat, dar care, în realitate, aveau doar prea multă durere pentru vârsta lor.

Uneori, un copil agresiv este doar un copil foarte trist. Doar că tristețea lui nu arată ca în filme. Nu stă retras într-un colț și nu plânge. Uneori țipă. Uneori lovește. Uneori distruge. Pentru că nu știe să spună altfel că ceva din el doare.

Școala vede reacția. Vede conflictul din pauză, palma, înjurătura, criza de nervi. Dar foarte rar vede și ce este înainte de toate acestea. Un copil care poate nu doarme bine. Un copil care nu primește atenție decât atunci când greșește. Un copil comparat constant. Un copil care a crescut cu ideea că trebuie să fie mereu în gardă.

Și poate cel mai trist este că astfel de copii ajung repede etichetați. După un timp, nimeni nu mai spune numele lor. Devin „ăla violent”, „copilul problemă”, „cazul greu”. Iar când un copil ajunge să creadă despre el însuși că este rău, începe să se poarte exact așa cum lumea se așteaptă.

Asta nu înseamnă că agresivitatea trebuie ignorată sau acceptată. Nu. Un copil are nevoie de limite și de consecințe. Dar are nevoie și de cineva care să înțeleagă că, de multe ori, comportamentul este doar vârful unui iceberg. Nimeni nu schimbă un copil doar pedepsindu-l. Frica poate opri un comportament pentru moment, dar nu vindecă nimic.

Cred că mulți copii agresivi au nevoie, înainte de toate, să simtă că nu sunt abandonați după prima greșeală. Să simtă că există adulți care pot rămâne calmi lângă ei chiar și atunci când ei nu mai reușesc să fie calmi cu ei înșiși.

Poate că aici este una dintre cele mai grele misiuni ale unui profesor: să vadă omul din spatele comportamentului. Să nu reducă un copil la cel mai urât moment al lui. Pentru că, uneori, copiii care rănesc cel mai mult sunt exact cei care au fost răniți prea devreme.

Iar adevărul pe care îl uităm des este acesta: niciun copil fericit nu simte nevoia să facă rău altora.