Ne preocupă dacă un copil are tot ce îi trebuie în penar, dacă și-a pregătit hainele pentru dimineață sau dacă știe la ce oră începe programul. Uneori însă uităm să verificăm lucrul pe care nu îl putem pune în ghiozdan: cum se simte copilul.
Pentru un adult, prima zi de școală poate părea un eveniment firesc. Pentru un copil, mai ales pentru unul care intră pentru prima dată în școală, poate fi o schimbare uriașă. O clădire necunoscută, zeci de fețe noi, reguli pe care încă nu le înțelege, un profesor pe care abia îl cunoaște și, poate cel mai greu, despărțirea de părinți. În spatele unui copil care plânge la ușa clasei nu se află neapărat răsfățul. În spatele celui care nu stă în bancă nu se află obligatoriu lipsa educației. Iar copilul care vorbește continuu, se ridică, întreabă de zece ori când vine mama sau refuză o sarcină poate încerca, pur și simplu, să facă față unei situații noi.
Ca profesor și psiholog, cred că una dintre cele mai importante greșeli pe care le putem face la începutul școlii este să cerem adaptarea înainte de a construi siguranța.
Copiii au nevoie de reguli. Au nevoie de limite și de consecvență. Școala nu poate funcționa fără ele. Dar înainte ca un copil să învețe cum trebuie să stea în bancă, când poate vorbi sau cum își organizează lucrurile, trebuie să simtă că locul în care a ajuns este unul sigur. Că poate greși fără să fie umilit. Că poate spune că îi este dor de mama. Că poate întreba. Că adultul din fața lui nu este doar cel care îi spune ce are voie și ce nu are voie să facă, ci și omul la care poate veni atunci când îi este greu.
