Un băiețel de cinci ani își vede mama plângând în bucătărie. Nu înțelege exact ce se întâmplă, dar alege să nu întrebe. Își strânge jucăriile în liniște și se poartă „foarte bine” tot restul zilei. Nimeni nu i-a spus ce să facă. Nimeni nu l-a învățat. Și totuși, o face. De ce?
Loialitatea copiilor nu este o abilitate care se predă ca tabla înmulțirii. Este un sentiment aproape instinctiv, care începe să se manifeste cu mult înainte ca un copil să înțeleagă ce înseamnă cuvântul „loialitate”.
Loialitatea este o legătură emoțională și morală care unește o persoană cu alta sau cu un grup, o idee, o valoare sau un sistem. Ea se exprimă prin angajament, fidelitate, respect și prin susținerea activă sau tăcută a acestei legături, chiar și atunci când presupune un sacrificiu personal.
Din perspectiva psihologiei dezvoltării, loialitatea nu este doar o valoare învățată, ci o dinamică relațională care poate apărea în mod inconștient, ca mecanism de apartenență, de protecție a legăturii sau de compensare emoțională.
SURSA FOTO: freepik.com @EyeEm
În copilărie, loialitatea poate lua diverse forme, uneori surprinzătoare pentru adulți:
Chiar dacă se mai ceartă acasă, atunci când un alt copil îl supără pe fratele lui în pauză, Mateo, de 8 ani, sare imediat în apărarea lui, relatează bebesymas.com. Loialitatea apare ca un reflex de protecție față de cei apropiați, chiar și în prezența unor rivalități personale.
Alina, în vârstă de 10 ani, nu spune nimănui că cea mai bună prietenă a ei i-a mărturisit că este tristă pentru că părinții divorțează. Deși îi este greu să ducă singură această povară, simte că nu are voie să trădeze încrederea primită.
Loialitatea, în acest caz, înseamnă confidențialitate și respect pentru legătura dintre ele.
Pablo, de 6 ani, refuză să se joace cu o fetiță pentru că „asta e pentru fete”, un lucru pe care l-a auzit acasă. Nu o face cu intenție rea, ci dintr-un soi de loialitate inconștientă față de valorile familiale.
Astfel, loialitatea se poate manifesta și prin imitarea ideilor transmise de familie, chiar dacă uneori acestea limitează spontaneitatea sau deschiderea copilului.
Deși o asociem adesea cu valorile adulte, loialitatea începe să prindă contur din primele etape ale vieții, odată cu formarea atașamentului.
Potrivit teoriei atașamentului formulată de psihologul John Bowlby, copiii dezvoltă o conexiune emoțională cu figurile de referință, de regulă, părinții, încă din primele luni de viață.
Această legătură timpurie le oferă copiilor un sentiment de siguranță și creează cadrul emoțional prin care încep să perceapă și să interpreteze lumea din jur.
Între 2 și 3 ani, copiii încep să devină conștienți de propria individualitate și de existența celorlalți ca persoane distincte. În această perioadă apare o primă formă de loialitate: nevoia de apartenență.
Deși nu este încă o loialitate conștientă, funcționează ca un „fir invizibil” care leagă copilul de familia sa.
În jurul vârstei de 5-6 ani, această loialitate devine mai complexă. Copilul începe să înțeleagă regulile familiale, rolurile membrilor și dinamica relațiilor.
Este momentul în care, chiar și fără să-și dea seama, poate „decide” să își protejeze mama sau tatăl, să tacă despre lucrurile care îl rănesc sau chiar să justifice comportamentele contradictorii ale adulților, doar pentru a păstra legătura emoțională de care depinde.
SURSA FOTO: freepik.com @EyeEm
Psihoterapeutul Ivan Boszormenyi-Nagy, fondatorul teoriei „loialităților invizibile” în cadrul abordării sistemice, susține că mulți copii rămân loiali sistemului familial, chiar și atunci când acest lucru le afectează propria stare de bine.
Un exemplu elocvent: o fetiță de 8 ani trăiește cu un tată foarte exigent. Nu se simte niciodată suficient de bună, dar își apără tatăl în fața prietenilor: „Tata îmi vrea doar binele.” Aceasta este o formă de loialitate verticală, transmisă de la copil către părinte, care implică adesea sacrificii personale, idealizare și invizibilitate emoțională.
În astfel de cazuri, loialitatea nu este o alegere etică, ci o nevoie: „Dacă nu sunt loial, voi pierde iubirea. Iar fără acea iubire, simt că nu exist.”
Odată cu adolescența, apar primele confruntări între loialitatea față de familie și dorința de autonomie. Tinerii încep să-și reevalueze valorile, să-și caute identitatea și să se distanțeze de normele impuse acasă.
Nu este neapărat un act de rebeliune, ci un pas firesc în procesul de maturizare psihologică.
De exemplu, un adolescent care vorbește deschis despre sănătatea mintală sau despre sexualitate, teme considerate tabu în familie, rupe, de fapt, o loialitate implicită: „Despre asta nu discutăm aici.” Nu o face din lipsă de respect, ci din nevoia de a-și construi o etică personală.
Pentru părinți, acest proces poate fi dureros. Dar este absolut necesar pentru dezvoltarea unui adult sănătos emoțional. Abia când o persoană, copil sau adult, își poate analiza loialitățile și alege conștient pe care să le păstreze, începe să devină cu adevărat liberă.
Loialitatea este o valoare care hrănește relațiile autentice. Însă, în anumite contexte, ea poate fi direcționată greșit sau poate deveni o povară.
Nu este vorba să le cerem copiilor să fie neloiali, ci să avem grijă să nu-i încărcăm cu responsabilități emoționale care nu le aparțin.
Pentru a-i proteja, putem începe prin a le valida emoțiile și a evita expresii de tipul „nu spune nimănui despre asta” sau „este un secret de familie”, mai ales atunci când astfel de afirmații le pot provoca conflicte interioare sau le limitează libertatea de a se exprima.
Un alt pas important este să ne uităm cu onestitate la propriile noastre loialități inconștiente, acele tipare preluate din copilărie, pe care le ducem mai departe fără să le punem la îndoială. Să ne întrebăm ce ne aparține cu adevărat și ce purtăm din loialitate față de alții.
Dacă copilul tău încearcă să te consoleze atunci când ești tristă sau supărată, nu te grăbi să spui: „Ce matur este!”. Întreabă-te, în schimb: „Renunță, oare, la a fi copil pentru a avea grijă de mine?”
Loialitatea nu este un lucru rău. Dar are nevoie de spațiu ca să crească în mod sănătos. Iar pentru asta este nevoie de ceva și mai valoros: adulți care știu să-și gestioneze propriile emoții, astfel încât copiii să nu fie nevoiți să o facă în locul lor.
Te-ai întrebat vreodată ce loialități ai preluat încă din copilărie? Poate că, înțelegând cum încep aceste legături tăcute, putem învăța și cum să le eliberăm atunci când nu ne mai servesc.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Parinți și Pitici și pe Google News
Te-a ajutat acest articol?
Urmărește pagina de Facebook Părinți și pitici și pagina de Instagram Părinți și pitici și accesează mai mult conținut util pentru a avea grijă de copilul tău în fiecare etapă a dezvoltării lui.
Vezi versiune mobil