Minciunile copiilor sunt povești neadevărate care apar din imaginația lor, de multe ori cu un obiectiv foarte specific față de prieteni sau părinți.
Minciuna poate fi considerat un exercițiu de creativitate, care dezvoltă imaginația în crearea unei povești fictive. Totuși, de multe ori ceea ce cedează sub greutatea acestei evoluții a copilului care învață să manipuleze faptele realității în favoarea lui este onestitatea: minciunile copiilor nu sunt în sine periculoase, deși ar putea deveni așa dacă aptitudinea de a inventa lumi și situații paralele se transformă într-un obicei sistematic.
Studiul „Corelații sociale și cognitive ale comportamentului mincinos al copiilor” analizează tendința copiilor de a inventa minciuni, care începe în jurul vârstei de 3 ani cu minciuni neimportante, menite doar să antreneze imaginația și jocul de simulare.
Studiul a urmărit copii până la vârsta de 8 ani, pentru a înțelege cum capacitatea lor de a crea dar mai ales de a păstra minciuna intactă în poveștile lor dezvoltate în diversele contexte în care sunt cufundați. În general, cercetătorii au ajuns la concluzia că a spune minciuni sugerează că copilul a înțeles universul mental al celorlalți, încercând să-l manipuleze în felul său: în acest sens poate fi considerat o etapă fundamentală a creșterii sale, care însă poate fi deviată într-un mod constructiv și pozitiv dacă obiceiul de a inventa lumi și situații extraordinare devine mai impactant în viața de zi cu zi.
Citește și: Copiii care mint: Ce nevoi satisfac minciunile lor?
Prima regulă pentru care se recomandă toți pedagogii este să nu-i spui niciodată copilului că este mincinose aplică la orice vârstă: este unul dintre pașii fundamentali asupra cărora insistă și psihologii.
Plasează părintele la nivel ofensiv și copiii la nivel defensiv, în contextul în care copilul nu înțelege încă ce este minciuna și cum o poate folosi.
Mai bine să întrebi dacă este o poveste adevărată sau inventată, tocmai pentru a readuce acea minciună la nivelul jocului, pe care copilul o poate înțelege la vârsta de patru ani.
Așa cum se raportează în lucrarea „Minciuna și copiii”, a Academiei Americane de Psihiatrie a Copilului și Adolescentului, copiii între 4 și 5 ani sunt obișnuiți să îndulcească poveștile pe care le spun. Poate fi considerată o activitate normală pe care o desfășoară adesea pentru distracție, mai ales că tocmai la această vârstă încep să se întrebe ce există cu adevărat și ce nu: granițele nu sunt încă atât de clare.
În jurul acestei vârste, copiii încep să mintă cu un scop: de exemplu, să evite pedeapsa. Și în multe cazuri dau vina pe alte persoane, frați sau prieteni care i-au fost alături, pentru a evita „pedeapsa”. În acest caz, părintele este cel care se poate întreba dacă metodele sale educaționale sunt potrivite pentru copil. Dacă mama și tata sunt părinți relaxați, copilul se poate simți mai liber să accepte anumite variații pe tema onestității.”
În acest caz, a-l întreba direct pe copil ce se întâmplă și de ce a spus o minciună este cea mai bună soluție, mai ales dacă declanșează un proces de conștientizare de sine chiar și la părinții cărora le sunt adesea adresate acele minciuni.
Minciuna în adolescență este un mecanism sistematic, așa cum este explorat în lucrarea „Lyng and Children” a Academiei Americane de Psihiatrie a Copilului și Adolescentului.
Acest lucru se datorează faptului că copiii mai mari pot minți în scopuri personale (pentru a evita să facă ceva ce nu le place, de exemplu), sau pot omite unele adevăruri atunci când acestea implică prieteni la care țin (îmbătat, probleme sexuale etc.).
Încă o dată, înțelegerea faptului că este vorba despre o minciună este treaba părinților și a-ți oferi momentul pentru a explica onestitatea este esențială pentru a nu pierde din vedere adevăratele obiective ale integrității.
Citește și: Cum să faci față minciunilor adolescenților
Dacă părinții spun minciuni sistematic, chiar și cu intenții bune, copiii tind să învețe că nu există alternative. Iar sinceritatea devine o opțiune care trebuie scoasă în evidență doar dacă este nevoie, devenind efectiv un instrument de oportunitate și nu o mișcare spontană.
Copiii tind adesea să spună minciuni despre emoțiile lor, negând că sunt triști sau melancolici, pentru că poate îi face să se simtă mai slabi și mai expuși. Din acest motiv, exprimarea emoțiilor trebuie să fie și un exercițiu din partea părinților, încă o dată un exemplu de transparență și integritate.
Pentru că credința în ei înșiși îi face și pe copii mai încrezători în lumea în care se mută, deci având mai puțină nevoie de a o înfrumuseța.
Sunt considerate minciuni bine intenționate, acele minciuni pe care părinții le spun adesea atunci când adevărul nu este potrivit vârstei copilului.
Copiii sunt mai predispuși să spună minciuni „albe”, inofensive, atunci când au o înțelegere emoțională ridicată: abilități care îi ajută să înțeleagă natura, cauzele și consecințele emoțiilor legate de ei înșiși și de ceilalți.
Stilurile parentale joacă un rol în dezvoltarea minciunilor „albe”. Copiii care mint pentru a proteja sentimentele altora au mai multe șanse de a fi crescuți de părinți cu un stil autoritar, care își ascultă copiii, îi susțin și sunt receptivi la nevoile lor, dar care, în același timp, le setează acestora limite clare, bine definite.
În schimb, copiii care sunt expuși la un mediu punitiv, fără un dialog deschis, sunt mai predispuși să mintă și să rămână cu minciuna, poate ca autoprotecție împotriva unei pedepse aspre.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Parinți și Pitici și pe Google News
Te-a ajutat acest articol?
Urmărește pagina de Facebook Părinți și pitici și pagina de Instagram Părinți și pitici și accesează mai mult conținut util pentru a avea grijă de copilul tău în fiecare etapă a dezvoltării lui.
Vezi versiune mobil