Află cum familiile bogate își învață copiii un vocabular discret care semnalează statutul social și de ce majoritatea părinților nu l-au întâlnit niciodată.
„Am crescut într-o familie muncitoare de lângă Manchester și am crezut că stăpânesc foarte bine limba engleză. Apoi m-am mutat la Londra pentru facultate și am descoperit că vorbisem, de fapt, o limbă complet diferită toată viața”, începe să povestească jurnalistul Christian Kelly în rubricile siliconcanals.com.
El povestește că în prima săptămână, un coleg a menționat „proprietatea familiei din Cotswolds”, unde mergeau pentru „exeats”. Altul vorbea despre anul său liber, petrecut „interrailing”, înainte de a începe la „universitatea de rezervă”, după ce a ratat admiterea la Oxford.
„Dădeam din cap, mă prefăceam că înțeleg, în timp ce căutam frenetic pe telefon sensul acestor termeni, sub bancă. Nu m-a frapat doar vocabularul necunoscut. M-a frapat cât de natural foloseau aceste cuvinte, ca un semn clar de apartenență la un club exclusiv despre care nici nu știam că există. Tatăl meu, care lucra într-o fabrică și m-a învățat tot ce știu despre cum funcționează puterea prin activitatea sa sindicală, nu mă pregătise pentru această lecție anume, aceea că limbajul în sine poate fi o formă de monedă socială”, mai spune Christian Kelly.
După ani de observație și documentare, jurnalistul a descoperit că există un vocabular întreg pe care familiile bogate îl transmit intenționat copiilor lor. Nu sunt cuvinte sofisticate pentru lucruri obișnuite. Sunt markeri lingvistici care comunică instantaneu clasă socială, educație și apartenență pentru cei care îi recunosc.
SURSA FOTO: freepik.com @senivpetro
Familiile bogate nu vorbesc doar diferit despre locuri, ele se raportează la o hartă complet diferită a lumii. În timp ce majoritatea dintre noi spunem că mergem în vacanță în Franța, copiii din familii înstărite învață să specifice că „își petrec vara în Provence” sau că merg la „casa din Bordeaux”.
Nu merg la schi, merg la „Verbier” sau „Courchevel”. Nu la mare, ci în „Hamptons” sau „Martha’s Vineyard”. Acestea sunt semnale atent alese care comunică nu doar bogăție, ci tipul corect de bogăție.
„Am auzit odată o colegă spunând, aparent întâmplător, că familia ei petrece mereu luna august în `locul obișnuit`, fără să îl numească. Se presupunea că toți cei din conversație înțeleg aceste referințe codificate la a doua casă și la tradiții anuale transmise din generație în generație.
Adevărata demonstrație de putere este lipsa explicațiilor. Așteptarea este simplă. Dacă aparții, deja știi”, mai susține Christian Kelly.
Vocabularul legat de educație este poate cel mai revelator. Familiile bogate nu spun că își trimit copiii la școli private, ci la „public school”, în sens britanic, sau la „independent school”. Nu vorbesc despre facultate, ci despre faptul că Johnnie va „studia” istorie la Cambridge sau economie la LSE.
Există „trimestrul Michaelmas” în loc de semestrul de toamnă, „tutoriale” în loc de cursuri și „urcarea” la universitate în loc de simpla începere a studiilor. Copiii învață să menționeze firesc experiențele din „prep school” sau să vorbească despre „housemasterul” lor din internat.
„Ce m-a fascinat când am început să observ aceste lucruri a fost modul în care acești termeni creează recunoaștere instantanee între cei cu origini similare. Este ca o strângere de mână secretă realizată exclusiv prin vocabular”, mai spune jurnalistul.
Poate cel mai sofisticat aspect al vocabularului clasei superioare este ceea ce nu se spune. Familiile bogate își învață copiii arta eufemismului și a minimalizării. Nu sunt bogați, sunt „confortabili”. Nu au un conac, au „casa”. Renovarea de un milion de lire este doar „o mică lucrare”.
Acest stil se aplică și realizărilor. Admiterea la Harvard nu este un mare eveniment, ci doar un motiv de a fi „destul de mulțumiți”. O afacere de succes care aduce milioane înseamnă că lucrurile „merg rezonabil”. Compania familiei, cu sute de angajați, este „mica afacere”.
Jurnalistul spune că a observat că acest lucru creează o dinamică de putere aparte. Prin minimalizarea constantă, ceilalți sunt forțați să îți cunoască deja statutul, fără ca tu să îl declari. Este opusul ostentației specifice îmbogățiților recenți și este extrem de eficient.
Copiii bogați învață devreme să presare conversațiile cu referințe care presupun cunoștințe culturale comune. Nu spun că merg la teatru, spun că prind „matineul de la National” sau că dau o fugă la „Royal Opera House”.
Arta nu este doar artă, este „noua expoziție de la Tate Modern” sau „Bienala de la Veneția”. Nu urmăresc sport, participă la „Henley” sau „Wimbledon” sau vorbesc despre „loja de la Lords”.
Aceste referințe au un dublu rol. Ele arată capacitatea financiară de a accesa aceste spații și rafinamentul cultural de a le aprecia în modul considerat corect. Se presupune că știi ce sunt aceste locuri, când au loc evenimentele și de ce contează.
Vocabularul legat de muncă și carieră funcționează la un nivel complet diferit în familiile bogate. Ei nu caută joburi, ci „oportunități”. Nu fac networking, ci „se întâlnesc cu un vechi prieten al tatălui de la club”.
Stagiile nu sunt stagii, sunt „experiență de lucru la Goldman’s” sau „o perioadă la Ministerul de Externe”. Carierele nu sunt discutate în termeni de salariu sau siguranță, ci în funcție de cât de „interesante” sau „valoroase” sunt.
„Ce m-a surprins cel mai mult a fost să aflu că mulți părinți bogați își învață copiii să nu întrebe direct ce meserie are cineva. Întrebarea corectă este `Cu ce îți ocupi timpul?` sau `Ce mai faci în perioada asta?`. Presupunerea este că munca nu definește viața unei persoane suficient de înstărite”, explică Christian Kelly.
Vocabularul legat de mâncare poate părea banal, dar este unul dintre cei mai constanți indicatori de clasă socială. Familiile bogate nu iau „cina”, ci au „supper” acasă și „dinner” când este un eveniment formal. Nu există living, ci „drawing room” sau „sitting room”. Baia este „loo”, niciodată „toilet”. Copiii sunt învățați să știe diferența dintre „pudding” și desert, să înțeleagă ce înseamnă „elevenses” și să nu numească masa de seară „tea”, decât dacă este vorba de ceaiul de după-amiază.
Aceste diferențe pot părea ridicole, dar au un scop clar. Fiecare este un mic test, o modalitate rapidă de a identifica dacă cineva îți împărtășește sau nu mediul de origine.
După ani de observare și adaptare la aceste coduri lingvistice, jurnalistul a realizat că „acest vocabular secret nu este despre cuvinte în sine. Este despre crearea și menținerea granițelor sociale prin limbaj”.
„Aceste semnale funcționează pentru că sunt transmise informal, absorbite la mesele de familie și în conversațiile zilnice, nu învățate din cărți. Nu poți imita ușurința naturală cu care cineva crescut cu acest vocabular îl folosește.
Înseamnă asta că cei care nu au crescut cu această moștenire lingvistică sunt excluși pentru totdeauna. Nu neapărat. Dar înseamnă să recunoaștem că limbajul nu este niciodată neutru. Fiecare cuvânt ales, fiecare referință, fiecare mențiune aparent banală poartă o greutate socială.
Dacă înțelegi acest vocabular secret nu va deschide automat toate ușile, dar te ajută să îți explici de ce unele uși se deschid mai ușor pentru alții. Iar uneori, simplul fapt că știi că jocul există este primul pas pentru a-l schimba”, conchide Christian Kelly.
CITEȘTE ȘI:
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Parinți și Pitici și pe Google News
Te-a ajutat acest articol?
Urmărește pagina de Facebook Părinți și pitici și pagina de Instagram Părinți și pitici și accesează mai mult conținut util pentru a avea grijă de copilul tău în fiecare etapă a dezvoltării lui.
