Noul material Recorder m-a făcut să plâng.
Nu-mi vine să cred ce oameni ar fi capabili să facă asemenea orori unor copii care nu se puteau apăra. Vorbim despre ființe mici, fragile, despre copii abandonați de părinți și uitați de stat. În loc să fie ocrotiți, au fost ținuți în grajduri, lăsați să moară de frig și de foame, șase, opt pe zi! Pe zi!
Copii cărați pe tărgi, ca niște obiecte, în loc să fie îmbrățișați. Copii dezbrăcați, lăsați în propriul lor rahat, în paturi mizere, într-o cameră cu geamuri sparte, în frigul care le îngheța inimile înainte să le oprească trupurile.
Cel mai tare m-a marcat femeia de 85 de ani care a vorbit în documentar. Fusese acolo, în acele orfelinate. Avea grijă de copii. Și totuși, povestea ororile cu un calm de gheață, fără nicio urmă de regret.
„Știam că s-a întâmplat ceva, că mergeau mai strâmb”, vorbea despre violuri și bătăi în masă. Cum poți să îmbătrânești cu asemenea amintiri și să nu te apese nicio clipă? Cum să spui cu seninătate asemenea cuvinte, ca și cum ai descrie vremea?
Și mă întreb: oare ce simțeau acei copii? Ce era în inimioara lor mică? Să fii abandonat de familie și apoi condamnat la iad de un stat care ar fi trebuit să te apere... E cea mai cruntă formă de singurătate.
Totul începe în comunism, cu Decretul 770 al lui Ceaușescu, care interzicea avorturile și obliga femeile să nască. România anilor ’70 și ’80 s-a umplut de copii nedoriți, născuți în familii sărace, copii pe care părinții nu îi puteau întreține și pe care îi abandonau în grija statului. Dar statul nu era mamă și nu era tată. Statul era un monstru birocratic, rece, care a creat orfelinate-ghetouri.
Zeci de mii de copii au crescut în acele lagăre ale copilăriei. În paturi ruginite, în frig, subnutriți, bătuți, fără să primească vreodată o mângâiere.
Nu erau priviți ca oameni, ci ca „probleme sociale”.
Cercetări făcute ani mai târziu de Universitatea King’s College din Londra au demonstrat științific efectele devastatoare: adulții care au fost copii în orfelinatele comuniste aveau creierul mai mic, cu aproximativ 9%, semn al privațiunii și al lipsei de afecțiune. Asta nu e doar metaforă, e dovada că lipsa dragostei poate mutilează fizic un copil.
Am fi vrut să credem că după Revoluție s-a terminat coșmarul. Că libertatea va aduce lumină și în orfelinate. Da, multe dintre clădirile imense au fost închise, au apărut case de tip familial.
Imaginea copiilor scheletici a făcut înconjurul lumii și părea că România se spală de rușine.
Dar documentarul Recorder ne arată că răul nu a dispărut. S-a schimbat decorul, dar actorii au rămas aceiași. Copiii abandonați au continuat să fie victime, doar că acum în instituții mai mici, mai ascunse.
Între 2020 și 2022, peste 400 de dosare penale au fost deschise pentru abuzuri împotriva copiilor instituționalizați. Jumătate dintre ele pentru agresiuni sexuale. În 20% dintre cazuri, agresorii au fost chiar cei care trebuiau să aibă grijă de ei: educatori, asistenți, angajați ai statului.
Cum e posibil? Cum să pui un copil deja rupt de familie în brațele unui călău?
M-a îngrozit povestea educatorului care, deși fusese salahor înainte, a ajuns peste noapte să aibă grijă de copii. Dar nu i-a protejat, i-a abuzat. Un monstru cu legitimație de angajat al statului. A primit 22 de ani de închisoare. Prea puțin pentru iadul pe care l-a lăsat în urma lui.
Băieții care au avut curajul să vorbească în fața camerei sunt niște eroi. Sunt războinici, deși viața lor a fost frântă înainte de a începe.
Aceasta este diferența dintre trecut și prezent: nu mai avem orfelinate imense, dar avem aceleași orori, multiplicate în tăcere, ascunse în spatele ușilor.
Acești copii nu au părinți care să le ceară dreptate. Nu au bunici care să-i mângâie. Nu au pe nimeni, în afară de noi, societatea. Și dacă noi alegem să ridicăm din umeri, dacă ne spunem „nu e treaba mea”, atunci devenim complici.
Ororile continuă pentru că nepăsarea noastră le face posibile. Pentru că statul nu are controale reale, pentru că sistemul e corupt, pentru că există nepotism și pentru că personalul e nepregătit. Pentru că ne uităm la un documentar, poate plângem, și a doua zi ne întoarcem la viața noastră ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Dar nu putem să ne permitem să uităm. Avem datoria să cerem transparență, legi clare, verificări drastice. Avem datoria să ne întrebăm: „Cine sunt oamenii care intră în centre și se numesc educatori? Cine răspunde pentru viața copiilor abandonați?”
Oamenii pot fi monștri. Am văzut asta în istorie, o vedem și azi. Dar oamenii pot fi și scuturi. Alegerea e a noastră: îi lăsăm singuri sau le întindem mâna?
Eu aleg să nu tac. Aleg să plâng, dar și să strig și vă rog și pe voi: nu-i lăsați singuri!
Dacă nu ați văzut încă documentarul îl găsiți pe canalul de YouTube @Recorder.
Acest material reprezintă strict o opinie personală și trebuie tratat ca atare!
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Parinți și Pitici și pe Google News
Te-a ajutat acest articol?
Urmărește pagina de Facebook Părinți și pitici și pagina de Instagram Părinți și pitici și accesează mai mult conținut util pentru a avea grijă de copilul tău în fiecare etapă a dezvoltării lui.
