În cartea „Numărul unu: Secretele pentru a fi cel mai bun în orice ne propunem”, autorul și psihologul suedez K. Anders Ericsson a dezvăluit cu ajutorul unor studii și date dacă există o presupusă genă în spatele acestor oameni care ating vârful în disciplinele lor.
Ne naștem cu talent sau îl formăm? Când ne gândim la oamenii talentați, avem tendința de a crede că există o parte înnăscută (un „dar”) și o altă parte la care se lucrează (orele dedicate, efortul...) și că suma celor două părți este cea care dă naștere acestor oameni care se remarcă într-un anumit domeniu.
Și este clar că există oameni care au o abilitate în spatele a ceea ce fac, dar, așa cum explică Pau Ninja pe baza diferitelor studii, nu este întotdeauna acel dar înnăscut pe care îl credem noi.
De exemplu, să ne gândim la acei oameni care au o intonație/auz perfect (acei oameni care știu ce notă este ce sunet fără nicio referință muzicală). Se credea că aceștia au un talent înnăscut. S-au născut cu el. Până când, mai târziu, unele studii au confirmat modul în care această intonație perfectă poate fi antrenată, potrivit Bebe y Mas.
Așadar, ai putea spune că „adevăratul dar” este de fapt capacitatea de a dezvolta acel „dar” (arta sau talentul pe care îl ai în domeniul X).
Iar acest lucru are de-a face cu adaptabilitatea, cu flexibilitatea creierului nostru (chiar și ca adulți) de a se adapta la diferite medii și circumstanțe și de a învăța. Oamenii de știință, începând cu anii 1990, au realizat acest lucru (că toți avem acest „dar al adaptabilității”).
Sursa foto: freepik.com@@pixel-shot.com
Astfel, învățarea ar implica dezvoltarea acestui dar, pe care îl putem numi „darul capacității”, ceea ce înseamnă că creierul nostru se adaptează la antrenament și practică, la fel ca și mușchii noștri.
Și există dovezi că această flexibilitate la nivel cerebral ne modifică chiar și creierul. De exemplu, un studiu publicat în 2010 în Dementia & Neuropsychologia a constatat că muzicienii care au început să cânte de timpuriu aveau regiuni cerebrale mai mari pentru controlul mâinilor.
Un alt studiu a constatat că hipocampiile șoferilor de taxi (structura creierului legată de memoria spațială) sunt mai mari decât ale șoferilor care nu sunt șoferi de taxi, datorită exersării zilnice a acestei abilități prin munca lor.
Pe de altă parte, s-a constatat, de asemenea, că creierul persoanelor nevăzătoare și surde se reconectează pentru a găsi noi utilizări pentru părțile nefolosite. Iar acest lucru are legătură cu faptul că, atunci când exersăm suficient de mult ceva, creierul recrutează neuroni care să ne ajute să facem treaba respectivă mai eficient.
Unul dintre cele mai faimoase studii pe tema talentelor, indiferent dacă se nasc cu ele sau dacă antrenamentul și practica le dezvoltă, a fost realizat la începutul anilor 1990 de către psihologul K. Anders Ericsson și doi colegi de la Academia de Muzică de elită din Berlin. Anders Ericsson și doi dintre colegii săi de la Academia de Muzică de elită din Berlin. Acolo au împărțit violoniștii în trei grupuri:
Grupul 1: „vedetele”, cei care aveau cel mai mare potențial de a deveni muzicieni de mare anvergură.
Grupul 2: cei care erau considerați de profesorii lor ca fiind „doar buni”.
Grupul 3: elevii care aveau puține șanse de a deveni muzicieni profesioniști.
Toți elevii au fost întrebați câte ore aproximativ au exersat la vioară de când au luat vioara în mână pentru prima dată. În toate cele trei grupuri, răspunsul a fost similar: toți au început să cânte în jurul vârstei de 5 ani și au exersat aproximativ 2-3 ore pe săptămână.
Deci, ce a fost diferit? Atunci când elevii și-au evocat practicile de la vârsta de 8 ani, au început să apară diferențe. Elevii din grupul 1 au răspuns că la acea vârstă și-au dublat orele de practică. La vârsta de 16 ani, practicau 14 ore pe săptămână. Până la vârsta de 20 de ani, unii ar fi putut practica până la 30 de ore pe săptămână.
Toți elevii care exersaseră atâtea ore (aproximativ 10.000) aparțineau Grupului 1, grupul vedetă. Nimeni care a exersat mai puțin nu se putea strecura în acest grup și viceversa. Membrii Grupului 2 au avut maximum 8.000 de ore. Grupul 3, doar 4.000 de ore.
Au repetat același tip de experiment cu o clasă de pianiști, iar rezultatele au fost aceleași; cei mai remarcabili pianiști au înregistrat întotdeauna cel puțin 10.000 de ore de practică în timpul vieții lor. Potrivit lui Xataka, Mozart, ca și alți mari muzicieni și talente din diferite ramuri artistice, aparținea Grupului 1. Adică, grupul de persoane care au exersat mai multe ore. Ceea ce este clar este că este nevoie de cercetări suplimentare pentru a obține răspunsuri mai precise la această dezbatere interesantă, deși există probabil o parte înnăscută și o parte de mediu (interesant ar fi să aflăm proporțiile).
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Parinți și Pitici și pe Google News
Te-a ajutat acest articol?
Urmărește pagina de Facebook Părinți și pitici și pagina de Instagram Părinți și pitici și accesează mai mult conținut util pentru a avea grijă de copilul tău în fiecare etapă a dezvoltării lui.
Vezi versiune mobil