„Performanța fără empatie poate răni”. Lecții importante pentru părinți

Potrivit expertei, educația emoțională începe încă din primii ani de viață și se formează mai ales prin exemplul oferit de părinți. Succesul nu trebuie doar măsurat prin concursuri câștigate sau să fie cei mai buni din clasă etc, ci prin felul în care aceștia îi tratează pe oamenii din jurul lor, cu respect și empatie. Asta înseamnă un copil de succes.

„Ne dorim ca ai noștri copii să fie muncitori, să reușească în viață, să fie apreciați de ceilalți și să se simtă valoroși. Cred că nu e nicio îndoială aici.
Muncim pentru ca ei să aibă un drum frumos, o meserie care le place, un trai stabil, fără greutăți prea mari.
Dar… succesul fără blândețe față de ceilalți nu e succes.

Performanța fără empatie poate răni.

Curajul fără caracter și valori sănătoase poate deveni aroganță.
Copiii noștri nu au nevoie doar să știe cum să câștige concursuri, cum să ajungă „cei mai buni”.

Au nevoie să învețe ce înseamnă să fie oameni între oameni.
Să simtă că nu le poate fi cu adevărat bine dacă, pe drumul lor, îi pun la pământ pe alții.
Să știe că puterea adevărată înseamnă și vulnerabilitate.
Că a fi „mare” nu înseamnă a fi deasupra tuturor, ci a fi suficient de sigur pe tine încât să-i ridici și pe ceilalți în drumul tău.
Iar asta nu se predă (doar) la școală.
Unele abilități se învață chiar din prima zi de viață. Nu din cărți scrise și colorate frumos, ci din gesturile pe care le facem noi, părinții, în relație cu ei și cu ceilalți”, a punctat Urania Cremene.

Părinții, cel mai bun exemplu pentru copii

„Nu e suficient să spunem „Copiii din ziua de azi sunt scăpați de sub control”. Sau „Au devenit răi.” E important să vedem asta ca un simptom. Ca rezultat a ceva ce noi, ca societate, facem.

De multe ori, copilul pare că e în lumea lui. Face lego, desenează, se joacă pe covor. Și noi avem impresia că nu ne aude.Doar că ne aude. El înregistrează fără filtre de adult fiecare remarcă „inofensivă” sau „în glumă” pe care o aruncăm despre alții, fără să ne gândim prea mult. Pentru ei ăsta e adevărul, nu ceva inofensiv.
„Uite-te și la asta cum s-a îmbrăcat…”
„Vai, ce machiaj are…”
„Aoleu, iar s-a îngrășat…”
„Ăsta sigur e genul care… știm noi genul lui…”
„Lucrez numai cu fraieri.”
Par glume, par observații, par nimicuri. Dar așa încep convingerile dăunătoare.
Și convingerile astea, crescute în casă, ajung să iasă în lume ca agresivitate.
Întâi prin comentarii „amuzante”, dar grele, pe social media.

Apoi prin replici răutăcioase la școală. Apoi prin dispreț spus pe un ton normal, ca și cum așa e firesc să vorbești despre oameni. Despre cei cu o meserie mai puțin bănoasă, despre cei care se îmbracă diferit, despre cei care aleg să se hrănească, să voteze sau să asculte altă muzică decât noi. Fără să ne dăm seama, normalizăm disprețul, etichetele, rușinea, ideea că e ok să micșorezi pe cineva ca să te simți tu mai sus.

Copiii nu inventează ura. O învață din felul în care îi văd pe adulții din jur că se raportează la lume, la ceilalți, la propria persoană.
Vestea bună e că putem schimba asta fără discursuri și fără tensiune”, spune Urania Cremene.

CITEȘTE ȘI

„Lumea psihologiei a pierdut un gigant”. Urania Cremene: „A contribuit la o revoluție tăcută”

Părinții, cel mai bun exemplu pentru copii. „Fără să ne dăm seama, normalizăm disprețul, etichetele, rușinea”
 

Ce învață o fată de la tatăl ei. „Nu trebuie să fii eroul ei cu pelerină/ Este suficient să faci ASTA”