Când ai trecut prin traume în copilărie, cum ar fi abuzul sau neglijarea, acestea pot duce, la vârsta adultă, la tulburare de stres posttraumatic (PTSD).
Dar de ce trauma din copilărie îți influențează atât de mult viața de adult? Răspunsul este, în aparență, simplu: totul ține de modul în care creierul și sistemul nervos stochează amintirile.
Însă, ca în cazul multor tipuri de traume, răspunsul simplu ascunde o realitate mai complexă.
Pentru a înțelege de ce experiențele tale dureroase din trecut îți pot afecta viața de acum, e nevoie să înțelegi câteva lucruri despre durerea emoțională.
SURSA FOTO: Freepik.com@bizon
Harta memoriei din creier începe să se formeze atunci când vederea, auzul, mirosul, atingerea și gustul trimit informații către sistemul nervos central (creierul și nervii).
Aceste informații ajung prin organele de simț, ochi, nas, piele etc, potrivit Yourtango.
Tot acest flux de date este direcționat către o parte a creierului numită talamus, care are rolul de a transmite simultan informația pe două căi:
calea rapidă către amigdală, centrul de alarmă al creierului (poți să o imaginezi ca pe un detector de fum);
calea lentă către cortexul prefrontal, partea responsabilă de gândirea conștientă și rațională.
Această „cale rapidă” spre amigdală este esențială când vorbim despre traumă.
Amigdala este centrul fricii din corp: interpretează informațiile senzoriale, le atașează o semnificație emoțională și declanșează mecanismele de protecție înainte ca tu să conștientizezi pericolul.
Când ai trăit o experiență traumatică, sistemul de memorie al creierului poate funcționa „prea bine”, adică reține detaliile emoționale cu o intensitate foarte mare.
De exemplu:
Kate, o fetiță de 18 luni, vede un cățel nou în parc și aleargă bucuroasă spre el.
Cățelul, neobișnuit cu copiii mici, o doboară și o mușcă.
SURSA FOTO: Freepik.com@bokodi
Kate nu percepe niciun pericol la vederea acestui câine, deoarece amigdala ei a înregistrat până atunci doar experiențe plăcute cu câinele familiei.
Pentru ea, categoria „câine” este asociată cu siguranța și bucuria.
La 18 luni, hipocampul, partea creierului care organizează și clasifică amintirile conștiente, abia începe să se dezvolte.
Așadar, Kate nu are încă o amintire explicită de tipul: „Unii câini pot fi periculoși.”
Cercetările publicate în Behavioral Brain Research arată că aceste amintiri care conțin gânduri și explicații sunt numite amintiri explicite sau declarative.
Deoarece Kate nu are acest tip de memorie, acționează doar pe baza memoriei implicite (numită și procedurală), adică pe baza reacțiilor instinctive și a asocierilor emoționale: „Cățel = bucurie!”.
Rezolvarea traumelor din copilărie, de obicei, nu poate fi făcută pe cont propriu.
Ignorarea durerii sau încercarea de a o „acoperi” prin alte metode nu face decât să adâncească simptomele și să le mențină active.
De asemenea, traumele din copilărie nu răspund foarte bine la terapia clasică bazată doar pe conversație („talk therapy”).
Cercetările arată că terapiile centrate pe corp, cele care implică reconectarea minte-corp, mișcarea, respirația și eliberarea tensiunilor fizice, sunt cele mai eficiente pentru vindecarea traumelor din copilărie care continuă să te afecteze la vârsta adultă.
CITEȘTE ȘI
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Parinți și Pitici și pe Google News
Te-a ajutat acest articol?
Urmărește pagina de Facebook Părinți și pitici și pagina de Instagram Părinți și pitici și accesează mai mult conținut util pentru a avea grijă de copilul tău în fiecare etapă a dezvoltării lui.
