Ieri și azi ai putut vedea pe TikTok multe filmulețe cu copii surprinși în momentul în care găsesc cadourile de la Moș Nicolae. Mulți părinți au filmat reacțiile. Multe înregistrări arată camere transformate în spații care seamănă cu un magazin plin cu jucării, haine, dulciuri și telefoane. Unii copii au primit sute de dulciuri și zeci de jucării. Momentul care ar trebui să transmită simplitate și generozitate s-a transformat într-o scenă care pune presiune pe copil și pe părinte.
Și totuși… Moș Nicolae nu a fost niciodată despre asta. Era despre emoția mică, dar intensă: o bomboană pe care o țineai ca pe o comoară, o portocală pe care nu o mâncai imediat, o jucărie mică pe care o luai cu tine peste tot. Era despre un gest care spunea „Cineva s-a gândit la tine”. Bucurie, nu inventar de magazin. Am crescut cu puțin, dar acel puțin era enorm, pentru că ne umplusem singuri spațiile dintre dorință și imaginație.
Unde am ajuns? Dacă un copil primește un magazin de jucării la propriu, ce mai avem să îi oferim data viitoare? Cum să le creștem capacitatea de a visa, când le dăm visul complet ambalat, cu transport inclus și livrare rapidă? Ce rămâne când magia devine rutină? Când gestul devine competiție? Când bucuria se măsoară în like-uri și cadouri se privesc prin lentila comparației?
Moșul era despre simplitate, despre zâmbet, nu despre preț. Despre surpriză, nu despre inventar. Despre acel strop de magie care se naște din așteptare, nu din supra-abundență. Despre a oferi, nu despre a impresiona.
Poate ar trebui să ne oprim puțin și să ne aducem aminte că bucuria nu vine din cât pui în ghetuță, ci din câtă emoție încape în gest. Bucuria reală nu se adună în metri de ambalaj, ci în secunde sincere de uimire. Pentru că, dacă oferim prea mult prea repede, riscăm să rămânem fără „wow”, iar magia începe să dispară exact când credeam că o amplificăm.
Și psihologic vorbind, tocmai aici e pericolul: când copilul învață că fericirea vine doar din „mult” și „mai mult”, mintea lui nu se mai construiește în jurul recunoștinței, ci în jurul așteptării. E un cumplit paradox al abundenței, cu cât le dăm totul, cu atât le furăm abilitatea de a se bucura de puțin. Le tăiem șansa de a descoperi miracolul unei mici atenții, de a-și imagina, de a aprecia, de a transforma o surpriză modestă în un munte de fericire.
Și, peste ani, copilul crescut cu mallul în living riscă să devină adultul care nu mai simte nimic dacă nu e „wow”, care nu mai știe să fie curios, să fie surprins, să fie fericit cu lucruri simple. Pentru că nu a fost niciodată învățat să-și construiască bucuria, i-a fost livrată gata făcută.
Poate cel mai mare cadou pe care îl putem face nu e un telefon, nici un munte de jucării, ci abilitatea de a se bucura de un gest mic. Pentru că bucuria de puțin e cea care, peste ani, ne salvează pe toți, când viața nu ne va livra pachete spectaculoase, ci momente mărunte, din care vom fi nevoiți să extragem sens, recunoștință și fericire.
Acest articol reprezintă o opinie personală și trebuie tratat ca atare.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Parinți și Pitici și pe Google News
Te-a ajutat acest articol?
Urmărește pagina de Facebook Părinți și pitici și pagina de Instagram Părinți și pitici și accesează mai mult conținut util pentru a avea grijă de copilul tău în fiecare etapă a dezvoltării lui.
