EXCLUSIV „Interzis accesul copiilor” sau „copiii nu sunt bineveniți aici!” Mult mai elegant... „Adults Only”

Aseară vorbeam cu soțul meu despre fenomenul ăsta care se extinde din ce în ce mai mult: hoteluri, restaurante, resorturi și tot felul de locuri în care copiii nu mai sunt bineveniți, iar noi ne întrebam: dar de ce? Ce s-a întâmplat? Oare proprietarul unui hotel a avut cândva o vacanță distrusă de un copil și a spus: "Gata, când mă fac mare, îmi deschid eu hotel și copiii n-au voie"?

Și să ne înțelegem de la început: nu am nimic împotriva zonelor "Adults Only". Chiar sunt locuri unde copiii nu au ce căuta: baruri, cazinouri, cluburi etc. 
Problema mea începe când conceptul ăsta se transformă într-o filozofie: copiii sunt deranjanți, copiii strică atmosfera, copiii nu au ce căuta în hoteluri sau restaurante.

Ce avem, de fapt, cu copiii?

Pentru că da, copiii fac zgomot. Uneori mult. Mai aleargă, mai râd, mai plâng, mai scapă mâncare pe jos, mai varsă un pahar și, în general, nu sunt tocmai experții lumii în materie de discreție.

Dar știți ce mai fac?

Învață.

Și aici mi se pare că uităm ceva extrem de important. Un copil nu se naște și știe deja să stea la restaurant. Nu știe să vorbească încet la teatru. Nu știe că nu poate să alerge printr-un hotel. Nu știe că oamenii de la masa de lângă el poate vor să-și bea cafeaua în liniște. Învață toate astea. Și le învață doar dacă e expus acestor situații. Cu părinții lângă el, cu limite, cu explicații, cu "nu alergăm aici", "vorbim mai încet", "nu deranjăm masa de lângă noi", "strângem ce am vărsat".

Nu învață din sufragerie, unde toată lumea îl iubește, televizorul merge și singurii oameni pe care îi deranjează sunt mama și tata.

Așa că eu chiar nu înțeleg filozofia asta: "copiii sunt interziși că ei trebuie să învețe să se comporte întâi în societate, dar să nu-i aduceți în societate până când învață".

Păi… CUM?

Este ca și cum i-ai spune copilului: "Trebuie să înveți să înoți, dar te rog să nu intri în apă până când știi să înoți".

Noi am fost cu Eric peste tot. La restaurante, la nunți, la botezuri, în hoteluri, în vacanțe, la evenimente și petreceri. Și am fost și în hoteluri pline de copii și nu-mi amintesc să fi plecat vreodată de acolo cu trauma vieții. Da, unul mai alerga. Altul mai urla. Unul își scăpa guma pe jos și călca pe ea. Copii, oameni buni! Nu infractori internaționali.

Și soțul meu mi-a mai zis ceva care chiar m-a pus pe gânduri: "Poate noi suntem anormalii. Dacă majoritatea familiilor nu-și iau copiii peste tot, poate noi suntem excepția". Și m-am gândit: și dacă suntem? Poate că uneori e bine să fii excepția. Poate că "normalul" nu este întotdeauna și varianta bună. Pentru că mie mi se pare sănătos ca un copil să vadă lumea adulților. Să stea la o masă cu oameni mari. Să meargă la o nuntă și să vadă ce se întâmplă acolo. Să meargă la un restaurant și să învețe să aștepte. Să meargă la hotel și să înțeleagă că nu poate face chiar orice. Să întâlnească oameni care îl plac și oameni cărora nu le plac copiii. Și să învețe că nu este centrul universului.

Noi spunem că vrem copii empatici, adaptați, independenți, politicoși, capabili să funcționeze în societate, dar în același timp construim tot mai multe spații în care societatea trebuie să se adapteze la confortul adulților și copilul trebuie scos complet din ecuație. Vrem copii educați, dar să fie educați undeva unde nu-i vede nimeni, nu?

Cred că problema nu este copilul. Cred că problema este toleranța noastră tot mai mică la orice ne scoate din zona de confort. Ne-am obișnuit cu ideea că orice experiență trebuie să fie perfectă. Vacanța perfectă. Restaurantul perfect. Liniștea perfectă. Și dacă apare un copil care plânge prea tare la masa de lângă noi, avem senzația că ni s-a încălcat un drept fundamental.

Societatea are nevoie de copiii care să poată exista fără să fie priviți ca niște mici invadatori care au venit să strice vacanța adulților. Un copil nu este un câine pe care îl lași acasă dacă vrei să mergi undeva. Nu este un bagaj pe care îl depozitezi la recepție. Nu este un zgomot de fundal care trebuie eliminat pentru ca adulții să se simtă bine. Este parte din familie. Și, mai ales, este parte din societate!!!!!!

Iar dacă vrem să avem adulți care știu să trăiască printre oameni, ar trebui să le permitem copiilor să exerseze asta cât încă sunt copii.

Așa că da, poate că noi suntem anormali că îl luăm pe Eric peste tot. Dar dacă anormal înseamnă să-mi duc copilul în lume ca să învețe cum funcționează lumea, atunci îmi asum cu totul anormalitatea asta pentru că copiii nu trebuie scoși din societate ca să învețe să trăiască în ea.

Și acum chiar vreau să știu voi ce credeți? "Adults Only" este doar o opțiune absolut normală sau este începutul unei tendințe în care copiii devin, pur și simplu, persona non grata în spațiul public?

DISCLAIMER: Acest material este un editorial și reflectă experiența și perspectiva personală a autoarei.