În ultima perioadă observ că multora dintre noi ne e mai simplu dacă vorbim fără să cunoaștem cum trebuie un subiect anume. Când vine vorba de sănătatea mintală a copiilor, internetul îți poate pune la dispoziție, în doar câteva secunde, sute - chiar mii de materiale constituite pe opinii personale, neverificate de vreo entitate academică.
Pseudoștiința circulă repede într-o societate fugitivă, în care ni se cere mai mult decât putem oferi, în care trebuie să ținem cont de tot ce se petrece în jurul nostru. Ne e mai simplu să apelăm la soluții minune decât să acceptăm un adevăr deranjant, dar real, observabil, modelabil.
De ce am început prin a descrie puțin toate acestea? Păi, poate pentru că și în educație au apărut tot mai mulți specialiști cu ghilimele, oameni care nu au o pregătire reală în domeniu, dar care îți impun o soluție, generalizându-i efectele. De obicei, sunt cei care vin și spun „bătaia e ruptă din rai”/ „pe vremea mea nu aveau copiii drame, erai un țânc și trebuia să te joci”/ „eu l-am făcut, de mâna mea moare”, lista fiind lungă și într-o continuă completare.
Copiii, în speță adolescenții, au nevoi, ca oricine. Și ele trebuie luate în considerare, analizate, observate, hrănite sănătos. Niciodată nu se vor așeza de la sine, oricât am vrea. Și oricât le-am ignora.
E interesant că noi, ca națiune, cel puțin la momentul acesta, alegem să ocolim ce simțim, să nu săpăm mai adânc, să lăsăm fricile să se vindece. Vulnerabilitatea e privită ca pe ceva rușinos. Suntem, în concepția social-culturală, poate mai slabi dacă ne exteriorăm emoțiile, dacă plângem sau cerem ajutorul. Și cum cei mici funcționează în mare parte după mecanismul imitației (vezi teoriile lui Bandura), nu învață că suntem și emoție și că nu e cazul să o punem sub șervețel de teama că vom fi percepuți într-un mod mai puțin cool de ceilalți.
Am avut ocazia până acum să lucrez cu elevi sensibili, cu traume, cu probleme ale stimei de sine. Majoritatea m-au ajutat să merg într-o singură direcție cu încercarea de a-mi răspunde la întrebările apărute – teama de rușine, puțina toleranță la frustrare. Fiind profesor, am încercat mai mereu să îmbin autoritatea impusă de poziția avută cu empatia.
Am văzut dincolo de carapacea elevilor mei, am vrut să îi înțeleg cu toate neputințele lor. Și de fiecare dată am făcut bine. De ce? Fiindcă și ei au nevoi subiective, unele cu un conflict emoțional imens. E trist că mulți adulți le marginalizează sau le pun pe seama creșterii. Nu își rezervă timp de discuții, nu comunică și așa ajungem la tragedii precum suicidul sau implicarea în acte de delicvență. Apoi ne mirăm, cum adică: „ce probleme să aibă un prichindel încât să răbufnească în asemenea hal”?
Am observat recent o știre despre un băiat adolescent, articolul nu prea s-a tăvălit în mediul online așa cum m-aș fi așteptat. Dintr-o iubire neîmpărtășită, tânărul și-a pus capăt zilelor. Nimeni nu l-a bănuit capabil de așa ceva. Sigur, a lăsat multe semne de întrebare în urmă, suferință și regrete. Dar a fost prea târziu pentru toate acestea. Nimeni nu a mai putut da timpul înapoi, nici părinții care și-ar fi dorit, poate, să scormonească până în adâncul pământului ca să îl aducă înapoi.
Copiii nu vorbesc prea mult despre ce simt, nu au fost învățați asta, societatea ori familia nu a cultivat în el latura aceasta a exprimării vulnerabilității. Și într-o agonie existențială, totul se reprimă, ajunge ca un borcan plin cu fermenți care pun presiune pe capac până la limita suportabilității.
Am fost acolo, știu cum se simte, știu cât de greu este. De aceea încurajez adulții să nu minimizeze ceea ce simt cei „mult mai puțin trecuți prin viață”. În complexitatea lor, psihicul se adaptează constant și încearcă să dea sens vieții pe care o trăiesc, cu mai bune sau cu mai puțin bune.
Adolescenții au nevoie de o pâlnie care să adune „totul” și să îl scoată la suprafață. Poți fi tu acela. Printr-o îmbrățișare, printr-un gest încărcat de afecțiune, empatie. Prin disponibilitate, prezență și un „cum mai ești azi”.
Nici nu ne dăm seama, de cele mai multe ori, că asta poate face diferența între a fi și a nu fi. Da, sună prea pompos și alții au probleme evidente. Dar lasă abordarea aceasta deoparte și privește nu doar cu ochii, ci și cu inima.
Cândva, undeva, poate erai și tu copilul care ar fi avut nevoie cu adevărat de un „sunt aici”.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Parinți și Pitici și pe Google News
Te-a ajutat acest articol?
Urmărește pagina de Facebook Părinți și pitici și pagina de Instagram Părinți și pitici și accesează mai mult conținut util pentru a avea grijă de copilul tău în fiecare etapă a dezvoltării lui.
Vezi versiune mobil