Ideea e corectă. Implementarea nu.
Săptămâna Altfel și Săptămâna Verde s-au născut dintr-o intenție corectă. Copiii nu învață bine doar între patru pereți. Au nevoie să observe, să descopere, să simtă lumea reală. Au nevoie de contexte care să le aprindă curiozitatea, nu doar să le testeze memoria.
Introducerea Săptămânii Verzi în anul școlar 2023-2024 a fost însă o decizie grăbită. A venit la inițiativa președintelui Klaus Iohannis și a fost pusă în practică de fostul ministru Sorin Cîmpeanu fără consultări serioase. Fără analize, fără infrastructură pregătită, fără să existe un plan clar de finanțare. Practic, s-a lansat un program național pe principiul „vedem după”.
Asta nu e educație modernă. Asta e improvizație.
Anul școlar 2024-2025 a fost singurul în care s-au alocat bani prin Administrația Fondului pentru Mediu. Dar realitatea din teren nu a semănat deloc cu discursurile oficiale. În mediul rural, activitățile din Săptămâna Verde au însemnat bibliotecă, clasă, curtea școlii. Așa arată datele Institutul de Științe ale Educației. În mediul urban, unii copii au ajuns în excursii, dar părinții au plătit tot.
Când ai două programe naționale care depind de cât de bogată e familia elevului, nu mai ai programe educaționale incluzive. Ai programe care creează diferențe. Copiii nu trăiesc aceeași experiență educațională. Unii văd muzee, păduri și orașe noi. Alții stau în clasă și colorează afișe.
Foarte mulți părinți se plâng că sumele cerute pentru excursii sunt mari. Pentru o familie cu venituri medii, o excursie de 2 sau 3 zile poate însemna sacrificii reale. Nu vorbim doar despre transport sau cazare. Se adaugă mesele, biletele de intrare, banii de buzunar. Nu toate familiile își permit.
Oficial, școlile nu au voie să colecteze bani. Inspectorul școlar general al Municipiului București, Florian Lixandru, a spus clar că finanțarea nu trebuie să vină de la părinți. Totuși, în multe cazuri, excursiile sunt mutate în vacanțe și devin „opționale”. Iar costurile sunt uriașe.
Au existat cazuri de excursii în Dubai sau Las Vegas, de 3.000-6.000 de euro per elev, conform avocatului Zeno Daniel Șuștac. Nu mai vorbim de educație, ci de un privilegiu.
Aici apare o problemă morală. Copiii sunt împărțiți între cei care pot și cei care nu pot. Cei care merg în excursii vin cu povești, cu poze, cu experiențe. Ceilalți rămân cu frustrarea. Se simt excluși. Se simt mai puțin importanți.
Acesta este un efect emoțional real. Iar școala nu ar trebui să genereze astfel de diferențe.
Mulți părinți îi arată cu degetul pe profesori. În unele cazuri, pe bună dreptate. Există profesori care colaborează cu agenții de turism, care transformă programele educaționale în vacanțe personale. Există cazuri documentate de excursii repetate în destinații exotice. Asta trebuie sancționat clar.
Dar nu toți profesorii fac asta. Mulți dintre ei chiar se zbat să găsească activități gratuite sau accesibile. Se implică personal, caută parteneriate locale, duc copiii în muzee mici sau în parcuri. Se lovesc de lipsa finanțării și de birocrație. Sunt învinși de sistem, nu vinovați de el.
E nedrept să pui toți profesorii în aceeași categorie. E corect să ceri reguli clare și să le aplici. Dar e greșit să distrugi ideea de educație alternativă doar pentru că sistemul nu funcționează corect.
Când citești mesajele părinților, nu găsești cereri absurde. Ei nu cer excursii gratuite la capătul lumii. Cer lucruri simple. Acces gratuit la muzee în timpul acestor săptămâni. Activități în aer liber. Vizite la instituții publice. Acces real la cultură pentru toți copiii, nu doar pentru cei cu bani.
Mulți spun că ar prefera ca statul să încheie parteneriate cu muzee, teatre sau centre culturale. Să nu fie nevoie ca părinții să scoată bani din buzunar pentru fiecare activitate. Să existe o bază comună de activități gratuite pentru toate școlile.
Unii părinți spun clar: dacă nu se pot face activități egale pentru toți, mai bine nu se fac deloc. Alții cer ca aceste programe să devină vacanțe oficiale. Nu pentru că nu le pasă de educație, ci pentru că nu mai suportă presiunea financiară.
Diferențele dintre mediul urban și rural sunt uriașe. În orașe mari, școlile au parteneriate, firme de transport, acces la instituții culturale. În satele mici, profesorii abia reușesc să organizeze un film educativ sau o activitate în curtea școlii.
Această discrepanță nu mai e doar logistică. Devine o problemă de echitate. Copiii din mediul rural nu au aceleași șanse la educație de calitate. Nu pot experimenta aceleași lucruri. Asta înseamnă că programele create pentru toți au devenit, în realitate, programe pentru câțiva.
Statul poate schimba fundamental aceste programe fără să le desființeze. Poate să aloce bani direct fiecărei școli pentru activități. Poate să creeze o listă națională de activități gratuite sau subvenționate. Poate să ofere transport gratuit pentru grupurile de elevi.
Poate să impună reguli clare și să le controleze. Nu circulare fără efect, ci sancțiuni reale pentru cine nu respectă legea. Poate să facă parteneriate cu muzee, teatre, rezervații naturale și organizații de mediu. Poate să creeze o platformă unde toate școlile să aibă acces la aceleași oportunități.
Eu cred în aceste programe. Cred în educația prin experiență. Cred că un copil învață mai mult când pune mâna pe un obiect istoric decât când citește un paragraf despre el. Cred că natura e un profesor mai bun decât un manual de 200 de pagini.
Dar cred și că aceste programe nu trebuie să devină privilegii pentru cei care își permit. Statul trebuie să le susțină. Profesorii trebuie să le respecte. Părinții trebuie să aibă încredere că nu vor fi transformați în sponsori.
Săptămâna Altfel și Săptămâna Verde nu trebuie desființate. Trebuie reparate. Trebuie făcute corect, cu responsabilitate, cu finanțare și cu respect pentru copii.
E în joc viitorul educației din România. Fie avem programe care dau șanse egale tuturor copiilor, fie construim un sistem care îi împarte în „cei care pot” și „cei care nu pot”. Fie investim în educație publică, fie ne prefacem că o facem.
Copiii simt diferențele. Le trăiesc. Le duc cu ei mai departe. Dacă nu corectăm acum, aceste programe vor rămâne doar un paravan pentru inegalități. Dacă le facem corect, pot deveni instrumente puternice de creștere, de învățare și de apropiere între copii, școală și comunitate.
E nevoie de decizie politică, nu de comunicate sterile. E nevoie de finanțare reală, nu de discursuri. E nevoie de respect pentru părinți, profesori și, mai ales, pentru copii.
NOTA REDACȚIEI: Acest articol editorial conține strict o părere personală și trebuie tratat ca atare!
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Parinți și Pitici și pe Google News
Te-a ajutat acest articol?
Urmărește pagina de Facebook Părinți și pitici și pagina de Instagram Părinți și pitici și accesează mai mult conținut util pentru a avea grijă de copilul tău în fiecare etapă a dezvoltării lui.
