Când ne privim copiii, adesea ne vedem pe noi înșine. Ne întoarcem, conștient sau nu, în copilăriile noastre, unde poate ne era teamă să greșim, să vorbim, să fim noi. Așa că, fără să ne dăm seama, mulți dintre noi am făcut o promisiune: „Eu n-o să fiu ca părinții mei” Ne-am jurat că vom crește copii neatinși de frică, rușine sau vină. Doar că, în fuga noastră de a nu repeta greșelile trecutului, am alunecat într-o altă extremă: am ajuns să nu mai punem limite deloc.
Într-o ediție recentă a Părinți Prezenți, o emisiune marca ParintisiPitici.ro, moderatoarea Loredana Iriciuc a pus una dintre întrebările-cheie ale vremurilor noastre:
„Vedem tot mai des mame care nu pun limite copilului, care evită confruntarea, care spun «mi-e milă să-i zic nu». De unde vine această permisivitate extremă?”
Răspunsul a venit de la Daniela Gavankar, psiholog, profesor universitar, mentor pentru psihologi și coach, într-o analiză despre felul în care greșelile educației de ieri nasc confuziile educației de azi.
SURSA FOTO: freepik.com @user17581499
„O mare parte din oamenii care au trăit în modul acesta de educație foarte autoritară, grea, strictă, și-au făcut promisiunea că ei nu o să facă asta copiilor lor: «nu o să fac copilul să sufere». Și, atunci, au renunțat la orice ar fi putut să-l facă pe copil să sufere”, spune experta.
Daniela Gavankar atrage atenția că părinții de azi, mai ales cei care au crescut în case marcate de autoritate dură, refuză din răsputeri să-și vadă copiii suferind. Numai că în loc să găsească o cale echilibrată, ei ajung să evite orice fel de disconfort al copilului, inclusiv educația în sine.
„Un copil trăiește în dinamica plăcerii. Lui îi place sau nu-i place ceva, vrea sau nu vrea să facă. Ori, ce vrem noi să facă un copil pentru ca el să crească sănătos și drept, de cele mai multe ori nu-i place și copilul nu vrea.
Nu vrea să mănânce legume, nu vrea să iasă afară dacă are un telefon în casă, nu vrea să citească”, explică Daniela Gavankar.
Fără limite clare, copilul ajunge să decidă totul după o logică extrem de simplă: vrea sau nu vrea. Iar părintele, care „nu vrea să-i facă rău”, se retrage. Nu mai insistă, renunță, evită conflictul.
„În momentul în care părintele, care și-a promis că nu o să îi facă asta copilului, insistă, dacă se lovește de vreun protest sau vreo suferință a copilului renunță imediat. Practic, noi am trecut dintr-o extremă în alta”, spune experta.
„De unde am avut multă frică, agresiune, rușine, vinovăție, am renunțat la toate astea și l-am lăsat pe copil să crească liber. Ori, asta este o libertate foarte dăunătoare pentru copii și o lipsă de asumare a responsabilității tale de părinte”, subliniază Daniela Gavankar.
Psihologul punctează esențialul: nu libertatea e problema, ci confuzia între libertate și absența completă a structurii. Copilul „lăsat să decidă singur” va trăi în haos, nu va avea repere, nu va ști ce înseamnă binele, pentru că nimeni nu i-a arătat unde e limita.
SURSA FOTO: freepik.com @fromkazanwithlove
„Pentru că tu, ca părinte, ești ghidul și puterea copilului tău. Tu ar trebui să decizi, în general, lucrurile pe care le face un copil sau de care ar trebui să beneficieze el.
Dar, când tu îl lași pe copil să decidă pentru ca să nu-l supere... practic un copil de 10 ani, 12 ani, își va decide el singur viața. Iar el și-o va decide în acord cu acest principiu al plăcerii.
«Nu-mi place să mă spăl», «nu-mi place să-mi fac patul», «nu-mi place să fac asta», iar dacă va fi lăsat așa, un asemenea tip de comportament va conduce la o personalitate anxioasă a copilului care nu va ști niciodată unde e capătul, unde e limita, unde trebuie să mă opresc”, mai explică Daniela Gavankar.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Parinți și Pitici și pe Google News
Te-a ajutat acest articol?
Urmărește pagina de Facebook Părinți și pitici și pagina de Instagram Părinți și pitici și accesează mai mult conținut util pentru a avea grijă de copilul tău în fiecare etapă a dezvoltării lui.
Vezi versiune mobil