Cum recunoaștem nevoile reale ale copiilor. Iulia Dobre: „Refuzul sau opoziția copilului nu reprezintă un act de sfidare, ci un semnal”

Dincolo de comportament, însă, se află aproape întotdeauna o nevoie emoțională neîndeplinită. Într-un interviu acordat pentru PărințișiPitici, Iulia Dobre, profesor educație timpurie, explică cum pot fi recunoscute semnalele reale transmise de copii.

CITEȘTE ȘI EXCLUSIV Greșelile pe care le fac părinții și educatorii în comunicarea cu cei mici
 

Părinți și Pitici: Cum recunoaștem nevoile reale ale copilului din spatele unui refuz sau a unei reacții de opoziție?

Iulia Dobre: Refuzul sau opoziția copilului nu reprezintă un act de sfidare, ci un semnal. Recunoașterea nevoilor reale din spatele acestor reacții presupune câteva repere esențiale.

Întâi observăm contextul, nu doar comportamentul. Ne întrebăm când apare opoziția: la oboseală, tranziții, separare, activități dirijate. Contextul indică adesea nevoia (odihnă, predictibilitate, siguranță).

Apoi, analizăm intensitatea reacției. O reacție disproporționată față de situație sugerează o acumulare emoțională sau o nevoie ignorată anterior.

Căutăm nevoia, nu controlul, deoarece în spatele refuzului se află frecvent nevoia de autonomie („vreau să decid”), de conectare („vreau să fiu văzut”) sau de competență („mi-e greu și nu știu cum”).

Ne uităm, bineînțeles, la starea fizică a copilului. Foamea, oboseala sau suprastimularea pot genera opoziție aparent „nejustificată”.

Și avem răbdarea să ascultăm dincolo de cuvinte. Un „Nu vreau” poate însemna „Mi-e frică”, „Nu sunt pregătit” sau „Am nevoie de ajutor”.

Ce am învațat este cǎ, copilul mic nu refuză adultul, ci apără o nevoie. Rolul nostru este să decodăm mesajul și să oferim sprijin, nu să forțăm conformarea.

CITEȘTE ȘI EXCLUSIV Comunicarea non-violentă la grădiniță. Este una dintre cele mai valoroase forme de prevenție psihologică pe care o putem oferi copiilor
 

Părinți și Pitici: Există semne clare de la care părinții sau educatorii pot porni interpretarea corectă?

Iulia Dobre: În opinia mea, DA. există semne clare care pot ghida părinții și educatorii spre o interpretare mai corectă a comportamentului copilului. Aceste repere țin de observare atentă și de cunoașterea etapelor de dezvoltare:

-  Repetitivitatea comportamentului. Dacă aceeași reacție apare constant în contexte similare (de exemplu, refuzul la tranziții sau la o anumită activitate), este un indicator al unei nevoi recurente neacoperite, precum predictibilitatea sau odihna.

-  Momentul apariției. Comportamentele dificile apărute spre finalul zilei indică frecvent suprasolicitare sau oboseală, nu lipsă de cooperare.

-  Schimbări bruște de comportament.Un copil care devine brusc opozant, retras sau agresiv semnalează adesea o schimbare emoțională internă sau o dificultate de adaptare.

-  Reacții disproporționate. Atunci când reacția copilului pare mult mai intensă decât situația declanșatoare, este un semn că emoția acumulată depășește capacitatea lui de reglare.

-  Limbajul non-verbal. Postura corpului, evitarea privirii, rigiditatea, agitația sau plânsul fără motiv aparent sunt indicii importante ale stării emoționale reale.

-  Capacitatea de revenire. Un copil care se liniștește rapid atunci când este înțeles sau susținut ne arată că intervenția a atins nevoia corectă.

Părinți și Pitici: Care sunt semnalele emoționale pe care educatorii ar trebui să le observe la copiii mici, pentru a răspunde empatic?

Iulia Dobre: Ca să putem răspunde cu empatie avem nevoie să învațăm să „citim” semnalele emoționale timpurii ale copilului mic, care apar adesea înainte de comportamentele vizibile. Cele mai importante sunt:

·       Schimbări de dispoziție bruște

·       Comportamente de agățare sau evitare

·       Modificări în joc- jocul repetitiv, agresiv sau lipsit de implicare emoțională poate reflecta tensiuni interne sau emoții neexprimate verbal.

·       Dificultăți în relaționare

·       Semnale verbale indirecte- formulări precum „Nu pot”, „Nu vreau”, „Nu-mi place” pot masca frică, nesiguranță sau lipsa de competență percepută.

În esență, educatorul empatic nu așteaptă comportamentul „problemă”, ci observă semnalele subtile și intervine devreme, oferind copilului sprijin, predictibilitate și validare emoțională.