Radu Leca: Plecarea tânărului adult de acasă. Temerile mamei

Psiholog Radu Leca propune următorul articol pentru adolescenți și părinți: plecarea tânărului adult de acasă, temerile mamei.

Temerile mamei ce trăiește intens plecarea copilului de acasă, sunt întemeiate dar numai în mintea mamei. În realitate plecarea copilului ajuns in prezent adult, este o normalitate ce o lasă pe mamă fără rutina zilnică.

De ce plecarea tânărului adult de acasă trezește în mamă teama de a fi uitată și, prin uitare, invalidată?

În psihoterapia de familie, plecarea nu înseamnă doar mutare cu bagaje, înseamnă schimbare de rol și redistribuire de sens. Mama care a trăit ani întregi într-o identitate centrată pe grijă simte că i se ia din mână o misiune, iar mintea traduce pierderea rolului ca pierdere de valoare.

În psihologie, invalidarea apare când o persoană nu se mai simte văzută, utilă, necesară; plecarea activează exact acest nod sensibil. În spatele fricii de uitare stă adesea întrebarea nerostită: „Cine rămân când nu mai are nimeni nevoie de mine în fiecare zi?”. În dinamica familială, ritualurile mărunte cine pune masa, cine amintește de programări, cine întreabă de somn dispar brusc, iar golul se simte ca o cameră rămasă fără ecou.

„Când copilul își ia zborul, mama nu pierde iubire, pierde scenariul zilnic prin care iubirea devenea vizibilă”.

Ce simte o mamă în săptămânile dinaintea plecării, când casa începe să semene cu o gară și fiecare obiect devine simbol?

În psihologia dezvoltării, tranzițiile majore scot la suprafață emoții amestecate: mândrie, tristețe, neliniște, iritare, duioșie, teamă. Mama observă detalii pe care înainte le ignora: ușa camerei, mirosul de detergent pe haine, cana preferată, zgomotul pașilor pe hol. Se activează o formă de doliu anticipator, fiindcă legătura se schimbă înainte să se schimbe concret.

În psihoterapia de familie, doliul anticipator apare când atașamentul simte apropierea separării și încearcă să adune „dovezi” că relația a existat și contează. De multe ori apare și o energie de control: curățenie excesivă, întrebări repetate, verificări, sfaturi nesfârșite, fiindcă mintea caută un buton care oprește timpul.

„În pragul plecării, mama strânge amintiri așa cum strânge haine în valiză, sperând că ordinea reduce durerea”.

De ce, în ziua plecării, mândria și tristețea ajung să stea pe același scaun fără să se certe?

Plecarea tânărului adult confirmă o reușită: autonomie, competență, curaj. În același timp, plecarea confirmă un adevăr inevitabil: relația mamă–copil se transformă, iar controlul direct dispare.

În psihoterapia de familie, ambele emoții au sens; mândria susține ideea „am crescut un om care merge singur”, tristețea susține ideea „o etapă s-a încheiat, iar eu simt pierdere”. Când mama își critică tristețea, apare rușine: „nu ar trebui să sufăr, fiindcă plecarea e normală”. Rușinea adâncește durerea și o face să iasă pe ușa din spate, sub formă de sarcasm, reproș, răceală, boală somatică.

„Mândria fără tristețe devine mască, tristețea fără mândrie devine prăbușire; maturitatea emoțională lasă ambele adevăruri să respire”.

De ce unele mame trăiesc plecarea ca abandon, deși primesc apeluri, mesaje, vizite și asigurări de iubire?

În psihologia atașamentului, sistemul emoțional nu se hrănește doar din declarații, se hrănește din accesibilitate și predictibilitate. Când copilul era acasă, prezența era implicită: se auzea, se vedea, se simțea. După plecare, prezența devine programată: „ne auzim mâine”, „vin în weekend”, „am ședință”.

Pentru un atașament anxios, distanța fizică seamănă cu distanța emoțională, iar mintea produce scenarii: „mă uită”, „mă înlocuiește”, „nu mai contez”.

Uneori, istoria personală a mamei include episoade de abandon, divorț, pierderi, migrație, părinți indisponibili, iar plecarea tânărului adult apasă pe un buton vechi.

„Când pleacă fiul sau fiica, pleacă și iluzia că apropierea fizică garantează siguranță; cine are răni vechi simte alarma mai tare”.

De ce apar reacții contradictorii, precum sfaturi agresive, critică, control, apoi lacrimi și vinovăție?

În psihoterapia de familie, controlul funcționează ca anestezic pentru anxietate. Dacă mama controlează, simte că are încă un rol central. Dacă mama critică, simte că încă influențează. Dacă mama se bagă în detalii, simte că încă aparține. După episodul de control, apare vinovăția, fiindcă iubirea reală nu vrea să sufoce.

În psihologia tânărului adult, presiunea maternă poate fi trăită ca intruziune, iar intruziunea produce distanță; distanța confirmă frica mamei; frica intensifică intruziunea. Se formează un cerc: anxietate–control–distanță–anxietate.

„Controlul sună ca grijă, însă în subsolul lui trăiește frica; frica neinstruită strânge relația până o face să scape printre degete”.

Ce simte mama când camera rămâne goală, iar rutina zilnică se rupe în bucăți mici?

Golul are textură: liniște prea mare, timp prea mult, lipsa motivelor de a găti „mai mult”, absența zgomotului de chei, absența întrebărilor mărunte.

În psihologie, identitatea construită în jurul îngrijirii se simte ca o haină rămasă fără corp. Apar simptome care seamănă cu depresia ușoară: plâns spontan, oboseală, pierderea interesului, iritabilitate, insomnie.

În psihoterapia de familie, acest moment se numește uneori „cuib gol”, însă trăirea nu e doar despre lipsa copilului, e și despre contactul cu propria viață: dorințe amânate, prietenii nehrănite, cuplu neîngrijit, corp neascultat. Camera goală devine oglindă.

„Când copilul pleacă, casa vorbește mai tare despre mama însăși; tăcerea scoate la lumină nevoile neglijate”.

De ce unele mame simt gelozie față de partenerul tânărului adult sau față de noua lui viață?

Gelozia nu înseamnă lipsă de iubire, înseamnă competiție percepută pentru relevanță.

În psihologia relațiilor, rolul matern era un canal principal de apartenență și intimitate. Când apare o persoană nouă în viața tânărului adult, intimitatea se reorientează. Mama poate trăi o retrogradare: de la „centrul universului” la „un om important, însă nu principal”. Dacă mama nu are alte surse de validare, retrogradarea doare.

În psihoterapia de familie, gelozia poate ascunde și frica de a fi înlocuită: „își va face altă familie și eu devin un accesoriu”. În plan sănătos, familia se extinde, nu se înlocuiește, însă emoția nu citește logică, emoția citește pericol.

„Gelozia maternă nu cere supremație, cere reasigurare că legătura rămâne vie și demnă”.

De ce tânărul adult, deși iubește, comunică mai rar, mai scurt, mai pragmatic?

În psihologia adultului tânăr, energia merge spre construcție: job, chirie, rate, partener, prieteni, oboseală, identitate. Comunicarea devine instrument, nu ritual.

În familie, ritualul era: „unde ești?”, „ai mâncat?”, „cum ți-a fost ziua?”. În viața de adult, ritualul se reduce, iar mama interpretează reducerea ca scădere de iubire.

În psihoterapia de familie, diferența dintre iubire și frecvență de contact devine temă centrală: iubirea matură tolerează spațiu, însă spațiul cere încredere. Pentru mamă, încrederea se învață, nu se comandă.

„Tânărul adult nu se îndepărtează ca să uite, se îndepărtează ca să se audă pe sine; mama are nevoie să învețe să audă altfel”.

De ce apar conflicte legate de bani, ajutor, vizite, chei de la casă, program, fiindcă subiectele par mici, iar emoțiile par uriașe?

În terapia de familie, subiectele mici funcționează ca purtătoare de emoții mari. Cheia de la casă înseamnă acces și apartenență. Banii înseamnă legătură și influență. Vizitele înseamnă prioritate și dor. Programul înseamnă „când am loc în viața ta”.

Când mama cere vizite dese, cere de fapt confirmare de importanță. Când tânărul adult refuză, apără autonomie și intimitate. Fără traducere emoțională, discuția rămâne la suprafață și devine negociere seacă, apoi explozie.

„Certurile despre chei nu vorbesc despre uși, vorbesc despre locul mamei în noua hartă a familiei”.

Cum arată o poziție sănătoasă a mamei, când frica de a fi uitată începe să se transforme în demnitate și relație matură?

În psihoterapia de familie, poziția sănătoasă combină trei ingrediente: atașament, granițe, sens personal. Atașament înseamnă disponibilitate afectivă fără invazie: „sunt aici, te iubesc, mă bucur de tine”. Granițe înseamnă respect pentru viața lui: fără verificări obsesive, fără condiționări, fără intrare în cuplul lui ca arbitru. Sens personal înseamnă viață proprie: proiecte, prieteni, corp îngrijit, pasiuni, cuplu reînvigorat sau reconstruit.

În psihologia maturității, copilul care pleacă invită părintele să redevină persoană întreagă, nu doar rol. Relația se schimbă din „creștere” în „întâlnire”.

„Când mama își recuperează sensul, iubirea nu scade, se rafinează; devine legătură între doi adulți, nu prindere între frică și datorie”.

Ce face terapia, concret, cu teama de a fi uitată, atunci când emoția se simte ca un nod în piept?

Terapia de familie și terapia individuală lucrează cu trei straturi: poveste, corp, relație. Povestea înseamnă identificarea convingerilor: „valoarea mea depinde de utilitate”, „apropierea înseamnă prezență fizică”, „separarea înseamnă respingere”.

Corpul înseamnă reglarea anxietății: respirație, somn, hrană, mișcare, ritm, fiindcă frica trăiește și în sistemul nervos. Relația înseamnă comunicare matură: cereri clare, fără reproș; validarea autonomiei; negociere de ritualuri noi, precum un apel săptămânal, o cină lunară, o vacanță scurtă, o activitate comună.

În terapie se lucrează și cu recunoașterea meritelor: mama a făcut ceva important, iar importanța nu dispare când rolul se schimbă.

„Frica de uitare se vindecă atunci când mama nu mai cere dovadă zilnică, fiindcă își simte valoarea ca pe un fapt intern, nu ca pe o aprobare extern”.

CITEȘTE ȘI:

Radu Leca, despre relația tată-adolescent: „Ajunge să cumpere pacea cu moneda limitelor, iar factura vine mai târziu”

Frica de independență a adolescenților. Radu Leca: „E o reacție apărută din hiperprotecție”

Adolescenții și tinerii adulți analfabeți funcționali. Radu Leca: Copilul care nu a fost ascultat va citi cu ochii, nu cu mintea

Radu Leca: Recunoașterea semnelor apărute cu 6 luni înaintea unei tentative de suicid la adolescenți

Radu Leca: De ce „rebeliunea” adolescentului intră atât de des în conflict cu școala sau liceul de parcă ar fi două tabere opuse?