Cei mai mulți părinți din generația X au făcut aceste 5 greșeli, dar, cumva, copiii au ajuns bine
30 Ianuarie 2026
Radu Leca, cu expertiză în psihologie clinică și psihodiagnostic, competențe în psihoterapie de familie, psiho-nutritie, psihologie sportivă, psiho-dermatologie, coordonatorul Atelierelor de Ultrapsihologie/DrPsy, vorbește despre relația tată-adolescent.
Psiholog Radu Leca propune următorul articol pentru adolescenți și părinți: relația tată-adolescent.
De ce un tată de 50 de ani ajunge să trăiască o teamă constantă că își dezamăgește adolescentul și ajunge să renunțe la reguli, la limită, la cerințe academice firești?
Teamă se leagă adesea de anxietatea de respingere și de nevoia de a rămâne „în grațiile” copilului într-o etapă în care adolescentul își mută loialitățile spre grupul de prieteni și spre propria autonomie.
Tatăl percepe distanțarea adolescentului ca verdict personal: „nu mai contez”, „nu mai sunt suficient”, „mă pierde”. Când distanțarea e interpretată ca pierdere, tatăl intră într-o strategie de recâștigare rapidă: oferă libertate fără structură, dă voie la orice, acoperă consecințe, negociază până la epuizare.
Se vede din exterior ca permisivitate, însă din interior se simte ca panică relațională.
„Când părintele se teme să nu dezamăgească, el ajunge să cumpere pacea cu moneda limitelor, iar factura vine mai târziu”.
De ce renunțarea la reguli se transformă în anularea oricărei limite educaționale și academice, chiar când tatăl înțelege clar consecințele?
Regula nu e doar un instrument educativ, regula devine un simbol: simbolul autorității, simbolul conflictului, simbolul riscului ca adolescentul să se supere și să se închidă. Tatăl evită regula fiindcă regula cere confruntare, iar confruntarea cere toleranță la disconfort.
Unii tați au învățat din copilărie că tensiunea în familie aduce pedeapsă, rușine, retragere afectivă; în viața adultă, orice ceartă cu adolescentul activează memoria emoțională și transformă o discuție despre teme într-o amenințare de abandon. Așa apare uitarea voită: „n-am văzut”, „n-am auzit”, „lasă pe mâine”, „doar azi”.
Uitatul voit devine o manevră de scurtcircuitare a anxietății.
„Când părintele uită voit regula, el își amintește de fapt o rană: frica de a nu mai fi iubit după un ‘nu’”.
De ce se întâmplă frecvent ca tatăl să se comporte ca prieten, nu ca părinte, mai ales în relația cu un adolescent?
În psihologia adolescentului, etapa aduce testare de limite, ironie, provocare, respingere alternată cu apropiere, iar toate seamănă cu un joc de putere menit să obțină autonomie. Tatăl care se teme de dezamăgire confundă autonomia cu dezlipirea definitivă și încearcă să păstreze conexiunea printr-o alianță de tip „noi doi contra regulilor”.
În psihoterapia de familie, această alianță se numește uneori „coaliție”: părintele intră pe terenul adolescentului și devine complicele lui, iar rolul de ghid dispare. Pe termen scurt, adolescentul pare fericit; pe termen mediu, adolescentul simte lipsa unei ancore și începe să împingă și mai mult, fiindcă testarea devine singurul mod de a afla dacă părintele rămâne solid.
„Adolescentul nu cere un părinte perfect, cere un părinte stabil; prietenia fără structură arată bine, însă se simte nesigură”.
De ce tatăl de 50 de ani poate simți că timpul se scurtează și că fiecare conflict cu adolescentul e o ocazie pierdută definitiv?
La 50 de ani, mulți oameni intră într-o etapă de evaluare a vieții: ce au construit, ce au ratat, ce au transmis mai departe.
În psihologie, apare frecvent o sensibilitate crescută la ideea de moștenire emoțională: „ce rămâne despre mine în copilul meu”. Adolescentul, prin felul lui abrupt de a vorbi, apasă exact pe această sensibilitate. Tatăl aude replici tăioase și le traduce ca sentințe despre valoarea lui: „eșec”, „inutil”, „depășit”. Din acest motiv, tatăl preferă să cumpere liniște în loc să construiască responsabilitate.
„Când părintele simte că timpul se termină, el schimbă educația pe aprobare, iar aprobarea devine o clonare a vinovăției”.
De ce frica de a dezamăgi adolescentul se leagă uneori de propria istorie cu un tată critic sau absent?
În psihoterapia de familie, tiparele se transmit mai ales prin emoții nerezolvate: rușine, frică, neputință, dorință de recunoaștere. Un tată care a crescut cu autoritate dură poate reacționa prin opusul autorității: permisivitate totală, pentru a nu repeta durerea. Un tată care a crescut cu absență afectivă poate reacționa prin supra-implicare: „nu vreau să simtă ce am simțit eu”.
În ambele cazuri, intenția e bună, iar executarea devine extremă. Când adolescentul cere, provoacă, sfidează, tatăl nu vede doar adolescentul de azi, vede copilul de ieri din propria lui poveste.
„Părintele nu negociază doar cu adolescentul, negociază cu fantoma propriului trecut, iar fantoma urăște cuvântul ‘limită’”.
De ce anularea limitelor școlare și academice are efecte paradoxale asupra motivației adolescentului?
În psihologia adolescentului, creierul caută recompensă rapidă, iar funcțiile de planificare se maturizează mai târziu. Structura externă ajută la formarea structurii interne: program, consecvență, consecințe previzibile, responsabilitate graduală. Când tatăl anulează tot, adolescentul primește un mesaj ascuns: școala nu contează, efortul nu contează, consecințele nu contează, iar relația se bazează pe evitare.
Unii adolescenți devin apatici și își pierd ritmul, alții devin dominatori și cresc cerințele, alții intră în anxietate fiindcă nimeni nu ține direcția.
În psihoterapia de familie, lipsa direcției produce un gol pe care adolescentul îl umple cu ecrane, nopți târzii, absențe, minciuni mici, apoi minciuni mari.
„Când părintele renunță la școală ca temă, adolescentul învață o lecție secretă: că viața se rezolvă prin evitare, nu prin efort”.
De ce conflictul despre reguli ajunge să fie interpretat de tată ca lipsă de iubire din partea adolescentului?
În adolescență, limbajul iubirii arată adesea ciudat: ironie, retragere, minimalizare, replici scurte, uși trântite, apoi cereri neașteptate de ajutor. Un tată speriat traduce retragerea ca respingere totală.
Când adolescentul spune „nu mă controlezi”, tatăl aude „nu te vreau”. Așa apare renunțarea la limite ca formă de rugăminte mascată: „stai cu mine, nu te supăra”.
În psihoterapia de familie, se lucrează mult cu diferența dintre iubire și dispoziție: adolescentul poate iubi și în același timp se poate enerva, poate respecta și în același timp poate protesta.
„Adolescentul se ceartă cu regula, nu cu persoana; părintele speriat amestecă planurile și își renunță la rol”.
De ce lipsa limitelor duce la slăbirea respectului, chiar când tatăl crede că „bunătatea” va fi răsplătită?
Respectul adolescentului crește când părintele rămâne calm, consecvent, drept, predictibil. Respectul scade când părintele se contrazice, promite și renunță, cere și apoi se retrage.
În psihologia relațiilor, adolescentul testează pentru a evalua siguranța: „cât de solid e adultul din fața mea”. Dacă adultul cedează imediat, adolescentul înțelege că nu există cadru, iar asta invită la escaladare.
În psihoterapia de familie, escaladarea nu indică răutate, indică o căutare disperată de granițe. Când tatăl devine „ușor de îndoit”, adolescentul simte putere fără orientare, iar puterea fără orientare sperie chiar și pe cel care o are.
„Un ‘da’ spus din frică sună a iubire, însă se simte a gol; adolescentul simte golul și împinge până găsește un perete”.
De ce tatăl ajunge să acopere consecințele: scuze la școală, negocieri cu profesorii, justificări, bani suplimentari, privilegii fără merit?
În psihologie clinică, această conduită se numește adesea supra-protecție sau salvare. Salvarea reduce anxietatea pe termen scurt: conflictul dispare, adolescentul nu mai e supărat, tatăl primește un moment de liniște. Pe termen lung, salvarea transmite adolescentului că lumea se va adapta după confortul lui, iar efortul devine opțional.
În psihoterapia de familie, salvarea adesea ascunde vinovăție: tatăl simte că a lipsit, că a muncit prea mult, că a divorțat, că nu a fost prezent emoțional, iar vinovăția cere compensare.
Compensarea ajunge să fie confundată cu iubirea.
„Când vinovăția conduce parentingul, consecința devine dușman, iar adolescentul rămâne fără antrenament pentru viața reală”.
De ce se formează o dinamică de familie în care celălalt părinte devine „răul”, iar tatăl devine „bunul”?
În terapia de familie, această polarizare apare când părinții nu au o alianță parentală clară. Tatăl permisiv îl face pe celălalt părinte să întărească disciplina, iar disciplina întărită îl face pe tată să compenseze și mai mult, ca să „repare” supărarea adolescentului. Adolescentul profită de breșă și își alege tabăra convenabilă, nu fiindcă e manipulator prin natură, ci fiindcă orice adolescent caută calea cu cost minim.
Polarizarea rupe respectul pentru ambii părinți și crește tensiunea în cuplu.
„Când părinții se împart în polițist și prieten, adolescentul conduce fără să vrea; conducerea fără maturitate devine povară”.
De ce abordarea terapeutică recomandă fermitate blândă, nu autoritarism, și nici permisivitate?
Fermitatea blândă înseamnă reguli puține, clare, repetate calm, consecințe previzibile, discuții scurte, respect pentru emoțiile adolescentului fără cedare din rol.
În psihologia adolescentului, emoția are nevoie de validare, iar comportamentul are nevoie de ghidaj.
În psihoterapia de familie, tatăl învață să tolereze supărarea adolescentului fără să o trateze ca pe o catastrofă relațională. Adolescentul are dreptul la frustrare; părintele are datoria de direcție.
În același timp, relația se hrănește și din conectare: timp împreună, interes real, umor, activități, discuții despre valori, nu doar despre note.
„Limita spusă cu calm devine iubire în formă matură; adolescentul protestează, însă memoria lui emoțională înregistrează siguranță”.
De ce tatăl are nevoie să își lucreze frica de dezamăgire ca temă personală, nu ca problemă a adolescentului?
În terapie, frica de dezamăgire se leagă de convingeri interne: „valoarea mea depinde de aprobarea copilului”, „dacă se supără pe mine, m-am pierdut”, „dacă nu îi ofer libertate totală, mă respinge”. Convingerile conduc comportamente, iar comportamentele formează climatul familiei.
Tatăl care își recunoaște anxietatea ajunge mai puțin reactiv, mai puțin dependent de dispoziția adolescentului, mai disponibil pentru consecvență. Adolescentul simte rapid diferența: un părinte stabil reduce haosul intern.
„Când părintele își ține frica în terapie, nu în reguli, adolescentul primește un cadru și un om viu, nu un om speriat”.
CITEȘTE ȘI:
Radu Leca: Recunoașterea semnelor apărute cu 6 luni înaintea unei tentative de suicid la adolescenți
Frica de independență a adolescenților. Radu Leca: „E o reacție apărută din hiperprotecție”
