Semne presuicidare la adolescenți. Radu Leca: Există o diferență între „drame de vârstă” și o suferință care se adâncește

DISCLAIMER: Materialele din cadrul campaniei conștientizarea și prevenția suicidului în rândul copiilor au scop exclusiv informativ și educațional și nu înlocuiesc evaluarea, diagnosticul sau tratamentul oferit de un specialist în sănătate mintală (psiholog, psihiatru, medic). Informațiile prezentate sunt destinate creșterii gradului de conștientizare și prevenție și nu constituie recomandări medicale sau terapeutice individuale. În cazul în care un copil sau adolescent prezintă gânduri suicidare, comportamente de autovătămare sau semne de risc iminent, este foarte important să fie contactat de urgență un specialist sau serviciile de urgență.

Campania promovează responsabilitatea parentală, intervenția timpurie și apelarea la sprijin specializat atunci când situația o impune.

Ce înseamnă „semne presuicidare” la adolescenți și de ce merită luate în serios?

Semnele presuicidare descriu schimbări de comportament, limbaj, dispoziție și funcționare care arată că un adolescent se apropie de o zonă de risc, în care gândurile despre moarte, lipsa de sens și renunțarea capătă greutate.

Adolescența vine oricum cu intensitate emoțională, dar există o diferență între „drame de vârstă” și o suferință care se adâncește, se izolează și începe să dea semnale coerente, retragere socială bruscă, pierderea interesului pentru lucruri iubite, scădere evidentă a randamentului școlar, iritabilitate constantă, tulburări de somn, modificări de apetit, episoade de plâns fără explicații, comentarii despre inutilitate, rușine, vinovăție, „nu mai are rost”.

În psihoterapie, prevenția suicidului pornește de la ideea simplă și grea în același timp, un adolescent nu caută moartea, caută oprirea durerii. Când părintele observă semne, miza nu devine „să demonstrezi că e grav”, ci să creezi un spațiu sigur în care suferința primește nume, timp și ajutor specializat, înainte ca izolarea să devină singura strategie.  

După ce ai citit semnele, care ți se pare cel mai ușor de confundat cu „trece de la sine”?  

Și care ți se pare cel mai greu de ignorat, chiar și când vrei să crezi că e doar o fază?

Ce observi concret în limbaj și în mesajele despre viață, moarte, sens și „a dispărea”?

Un indicator important vine din felul în care adolescentul vorbește despre sine și viitor, „sunt o povară”, „nimeni nu ar fi afectat”, „nu mai suport”, „aș vrea să adorm și să nu mă mai trezesc”, „ar fi mai bine fără mine”. Unii adolescenți folosesc umorul negru, meme-uri cu moarte, referințe repetate la suicid în muzică, filme, postări, fără să fie doar „estetică de internet”; repetitivitatea și încărcătura emoțională contează.

Alt semn apare când conversația alunecă spre concluzii definitive, „nimic nu se schimbă”, „nu există ieșire”, „nu există viitor”.

În psihoterapie se urmărește rigidizarea gândirii, adică pierderea flexibilității mentale, atunci când adolescentul nu mai vede alternative și se simte prins într-o cameră fără uși. Un părinte atent nu se ceartă pe cuvinte, nu pedepsește confesiunea, nu moralizează, fiindcă asta împinge mesajele în subteran; părintele tratează limbajul ca pe un semnal de alarmă, nu ca pe o ofensă.  

Ce frază ai auzit în ultima perioadă care te-a înțepat în stomac, chiar dacă a fost spusă „în glumă”?  

Ce ai simțit în corp când ai auzit-o, teamă, furie, neputință, vinovăție?

Ce observi în comportament, retragere, renunțare, autocontrol pierdut, impulsivitate?

În zona presuicidară apar schimbări comportamentale care au o logică internă, adolescentul reduce contactul cu prietenii, se închide în cameră, evită mesele în familie, renunță la sport, la hobby-uri, la activități care ofereau identitate.

În paralel, se vede fie agitație și impulsivitate, fie lentoare și oboseală greu de clintit. Unii adolescenți încep să consume alcool, vape, droguri, fiindcă substanțele promit „pauză” de la durere. Apar episoade de furie explozivă, acte riscante, șofat imprudent, conflicte repetate, încălcări de reguli care par „fără miză”, dar duc spre auto-distrugere mascată.

În psihoterapie, impulsivitatea combinată cu disperarea ridică riscul, fiindcă reduce timpul dintre gând și acțiune. Un părinte are nevoie să se uite la tipar, la frecvență și la intensitate, nu la o zi proastă; un singur episod nu definește un adolescent, dar un șir de săptămâni cu pierderi și retrageri are un mesaj clar.  

Ce schimbare de rutină observi de cel puțin două săptămâni și nu seamănă cu stilul lui obișnuit?  

Ce comportament nou te face să spui „asta nu e doar rebeliune, e altceva”?

Ce observi în corp și în funcționarea zilnică, somn, mâncare, energie, igienă, dureri?

Corpul spune povestea pe care cuvintele o ascund. Semne precum insomnie, coșmaruri, inversarea ritmului zi-noapte, somn excesiv, pierdere în greutate, mâncat compulsiv, dureri de stomac, dureri de cap, tensiune musculară, oboseală cronică, aspect neîngrijit, abandonarea igienei pot indica depresie, anxietate, burnout școlar, traumă, bullying.

În prevenția suicidului contează și auto-vătămarea, cum ar fi tăieturi, arsuri, lovituri, zgârieturi repetate; auto-vătămarea nu înseamnă automat intenție suicidară, dar crește riscul și arată o nevoie urgentă de reglare emoțională și sprijin.

Un părinte nu investighează ca un detectiv, ci se apropie cu calm, claritate și curiozitate, „văd că dormi foarte puțin și pari epuizat; vreau să înțeleg ce se întâmplă, fiindcă îmi pasă.”  

Ce schimbare corporală ai observat prima, somn, apetit, energie, igienă?  

Ce te oprește să întrebi direct și blând despre ea, frica de răspuns sau teama de conflict?

De ce ajută să notezi semnele, după ce le observi, și ce anume notezi?

Notițele reduc confuzia și dramatizarea de moment, fiindcă mintea părintelui oscilează între „exagerez” și „e catastrofă”. Scrisul aduce realitatea pe masă, date, situații, replici, ritm, context.

În psihoterapie, un jurnal de observație sprijină evaluarea riscului, ajută specialistul să distingă între depresie, anxietate, efecte de bullying, consum de substanțe, traumă, tulburări de somn, epuizare, doliu, conflict familial. Notițele oferă un fir cronologic, când a început schimbarea, cât durează, ce o agravează, ce o ușurează, ce evenimente au avut loc, ce resurse există. Notezi concret, fără interpretări, „luni, 22:30, a spus «nu mai vreau să fiu aici» după un conflict la școală; marți nu a mers la antrenament; miercuri a dormit până la 14:00; joi a refuzat masa; vineri a plâns 40 minute și a spus «sunt o povară».”

Notezi și factorii de protecție, „a acceptat să iasă cu prietenul X”, „a vorbit 10 minute calm”, „a făcut duș”, „a cerut ajutor la teme”. Prin notițe, părintele capătă claritate și putere de acțiune, nu rămâne captiv în impresii și vinovăție.  

Ce ți-ar aduce mai multă liniște, să te bazezi pe memorie sau să ai o listă clară cu zile, contexte și cuvinte?  

Ce trei lucruri concrete ai nota din seara asta, dacă ai începe un jurnal de observație?

Când devine situația urgentă și când ceri ajutor imediat, fără negociere?

Ajutorul urgent se cere când adolescentul vorbește despre suicid cu detalii, cu plan, cu mijloace, cu o dată, cu o intenție; când apare „adio” spus în mod explicit, când trimite mesaje de rămas bun, când împarte obiecte personale, când își încheie conturi online, când scrie bilete, când se izolează complet și refuză orice contact.

Urgență înseamnă și auto-vătămare severă, consum de substanțe cu pierdere de control, psihoză, halucinații, delir, agitație extremă, risc imediat prin acces la obiecte periculoase sau medicamente.

În România, pentru risc imediat se sună la 112 sau se merge la camera de gardă / UPU; siguranța bate rușinea și „ce o să zică lumea”. În casă, se reduc mijloacele, se securizează medicamentele, alcoolul, obiectele tăioase, se crește supravegherea, se rămâne aproape, calm, fără predici și fără amenințări. Un părinte nu devine terapeut, devine ancoră, prezent, atent, orientat spre protecție.  

Care semn din lista de urgență ți se pare „linia roșie” peste care nu treci singur acasă?  

Dacă semnul apare în seara asta, cine sună și unde mergeți, concret, pas cu pas?

Cum ceri ajutorul specialistului când nu e urgență imediată, dar riscul crește?

Ajutorul se cere când semnele persistă mai mult de două săptămâni, când funcționarea scade vizibil, când apar gânduri despre moarte, auto-vătămare, consum de substanțe, bullying, anxietate severă, atacuri de panică, depresie, lipsă de speranță.

În mod practic, începi cu medicul de familie, psiholog clinician, psihoterapeut cu experiență pe adolescenți, medic psihiatru de copii și adolescenți, în funcție de severitate și acces.

În prevenția suicidului, colaborarea contează, evaluare clinică, plan de siguranță, terapie individuală, terapie de familie când dinamica de acasă apasă, intervenție în școală dacă există bullying. Când suni, spui simplu și concret, „adolescent de 15 ani, retragere de o lună, insomnie, scădere note, a spus «nu mai vreau să trăiesc», există tăieturi pe antebraț, caut evaluare de risc și plan de intervenție.”

Notițele tale fac diferența între o discuție vagă și un tablou clar care grăbește accesul la ajutor.  

Ce ți-ar fi mai ușor, să începi cu psiholog clinician sau să ceri direct consult la psihiatru de copii și adolescenți?  

Ce te-ar ajuta să spui la telefon în primele 30 de secunde, ca specialistul să înțeleagă gravitatea?

Cum vorbești cu adolescentul despre suicid fără să amplifici riscul și fără să pierzi legătura?

Conversația utilă are trei ingrediente, calm, claritate, contact. Vorbești direct, fără ocol, „mă îngrijorează ce văd și ce aud; vreau să te întreb dacă ai gânduri să îți faci rău sau să îți iei viața.” Întrebarea directă nu „plantează idei”, ci scoate la lumină ceva care deja apasă; în psihoterapie, numirea gândurilor reduce rușinea și izolația. Apoi asculți mai mult decât explici, „cât de des apar gândurile?”, „ai făcut un plan?”, „ai la îndemână ceva cu care te-ai răni?”, „ce te oprește să faci asta?”, „cine te ajută să reziști?”.

Evită replici care închid, „ai totul”, „gândește pozitiv”, „ești egoist”, „ne faci de râs”, „alții o duc mai rău”. Spune în schimb, „înțeleg că doare; nu rămâi singur cu asta; găsim ajutor împreună.” Conexiunea nu rezolvă tot, dar deschide ușa spre intervenție.  

Ce întrebare directă ai amânat fiindcă te-ai temut de răspuns?  

Cum ar suna, în cuvintele tale, o frază care transmite „sunt aici cu tine” fără morală și fără presiune?

CITEȘTE ȘI: Cum vorbești cu adolescentul despre suicid? Radu Leca: „Întrebări directe, ton blând, fără panică”

Ce rezultate aduce implicarea timpurie și care sunt compromisurile reale pentru familie? 

Implicarea timpurie crește șansele de recuperare, reduce intensitatea simptomelor, scade riscul de criză, oferă adolescentului instrumente de reglare emoțională și un limbaj pentru durere.

În terapie se lucrează cu rușine, auto-critică, perfecționism, anxietate socială, traumă, relații, identitate, dependențe digitale, somn, limite sănătoase, sens și apartenență. Compromisurile există, timp pentru ședințe, bani, drumuri, uneori așteptare la programări, uneori nevoie de schimbare în stilul de comunicare acasă.

Unii părinți se lovesc de rezistența adolescentului, fiindcă terapia sperie, pare „etichetă”, pare control. Realitatea pragmatică, a cere ajutor devine un act de curaj parental, nu un eșec. Rezultatul probabil, când intervenția e consecventă, înseamnă mai multă stabilitate, mai multă speranță, mai multă siguranță, chiar dacă drumul are suișuri și coborâșuri.  

Ce ți se pare mai greu de dus, costul și logistica sau emoțiile pe care le ridică procesul?  

Ce schimbare mică ai accepta în familie, chiar de mâine, pentru mai multă siguranță și conectare?

PărințișiPitici.ro, împreună cu psihologul Radu Leca, lansează prima campanie de conștientizare dedicată părinților de adolescenți privind riscul suicidar și prevenția tentativelor de suicid. Campania este susținută de Asociația Happy Minds și de Alianța Română de Prevenție a Suicidului.