Autismul nu e o vină. Nici o glumă. Este o realitate. Autismul nu e o rușine. Dar să folosești diagnosticul unui copil ca o jignire, da, asta e o rușine!

Data actualizării: | Data publicării:
Autismul nu e o vină. Nici o glumă. Este o realitate. Autismul nu e o rușine. Dar să folosești diagnosticul unui copil ca o jignire, da, asta e o rușine! / FOTO: freepik.com @ishalrashidgd1
EXCLUSIV
Autismul nu e o vină. Nici o glumă. Este o realitate. Autismul nu e o rușine. Dar să folosești diagnosticul unui copil ca o jignire, da, asta e o rușine! / FOTO: freepik.com @ishalrashidgd1

Am cunoscut copii cu autism. Le-am privit ochii. Le-am cunoscut și părinții, oameni care poartă zilnic pe umeri o luptă pe care nu și-au dorit-o, dar pe care o duc cu o forță care ar trebui să inspire o întreagă națiune.



Am vorbit cu specialiști, am scris foarte multe despre subiect. Am fost în casele acestor familii, în sufletele lor. Le cunosc fricile, neputințele, speranțele. Am învățat de la ei ce înseamnă cu adevărat respectul față de viață. Față de demnitate. Față de om.

De aceea, când un candidat la cea mai înaltă funcție din stat își permite să folosească cuvântul „autist” ca pe o insultă, nu mai vorbim despre gafă. Vorbim despre dispreț. Despre ignoranță. Despre o lipsă cruntă de empatie și bun simț.

„Aveți un candidat pe care îl susțineți, e autist, săracu’”...

Nu, autismul nu e o rușine! Dar să folosești diagnosticul unui copil ca o jignire, da, asta e o rușine.

Ce simt oare părinții care au primit un astfel de diagnostic pentru copilul lor? Ce simt acele mame care se luptă zi de zi pentru un loc la terapie? Pentru un sistem care le ignoră, care le tratează copiii ca pe niște cifre sau, iată, ca pe niște porecle politice?

Autismul nu e o vină. Nici o glumă. Este o realitate cu care trăiesc zeci de mii de familii din România. Potrivit unui studiu recent, 14,3% dintre copiii de vârstă primară din România sunt în spectrul autist. Nu avem încă o statistică oficială completă. 

Am scris zeci de articole despre copii cu autism. Știu cum li se spune „ciudați” în parc. Cum sunt excluși din grupuri. Cum sunt priviți cu suspiciune la școală. Cum părinții lor sunt întrebați pe un ton superior: „Dar ce ați greșit voi cu copilul?”

Și dacă acum bullyingul vine chiar de la un posibil viitor președinte, unde mai putem spera? 

Nu e vorba doar despre un derapaj. E vorba despre o formă de violență simbolică, de stigmatizare, de întărire a ideii că un copil diferit e un copil mai puțin demn. Și asta nu putem accepta. 

Nu poți construi o țară pe dispreț. Poți, cel mult, să o distrugi cu el.

Autismul nu este o insultă.

Dar ura, da.

Disclaimer: Acest articol reprezintă o opinie personală. Punctele de vedere exprimate aparțin exclusiv autorului.

Google News icon  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Parinți și Pitici și pe Google News



Te-a ajutat acest articol?

Urmărește pagina de Facebook Părinți și pitici și pagina de Instagram Părinți și pitici și accesează mai mult conținut util pentru a avea grijă de copilul tău în fiecare etapă a dezvoltării lui.


Autorul articolului: Loredana Iriciuc | Categorie: Stiri





pixel