Claudia Chiru, profesor pentru învățământ primar, a scris pe Facebook un text care a aprins din nou discuția despre copiii cu cerințe educaționale speciale (CES). Ea atrage atenția asupra unei iluzii periculoase: aceea că un copil atipic devine „la fel” ca ceilalți doar pentru că adulții aleg să repete această idee.
„Am 21 de copii tipici și un copil atipic. El nu trebuie să facă nimic pentru a arăta că este diferit. Comportamentul lui îl trădează, iar clasa întreagă vede și simte”, a scris profesoara pe pagina de Facebook.
Mesajul este: prefăcătoria adulților nu schimbă realitatea, ci o complică pentru toți. În loc să înțeleagă diferențele, școala îi obligă pe copii să joace un rol care nu le aparține.
„De ce există această nevoie atât de puternică a părinților de a prezenta copilul ca fiind tipic, când el însuși strigă prin fiecare gest că nu este așa?” întreabă prof. Claudia Chiru.
Presiunea socială și teama de stigmatizare îi fac pe părinți să ascundă adevărul. Profesorii, la rândul lor, sunt puși în situația de a întreține această iluzie.
Profesoara explică foarte clar unde apare confuzia. Integrarea înseamnă să aduci copilul cu CES în clasa obișnuită și să pretinzi că se descurcă la fel. Incluziunea înseamnă să adaptezi procesul educațional la nevoile lui reale.
„Jean Piaget vorbea despre stadiile dezvoltării cognitive și despre imposibilitatea de a sări etape; Lev Vygotsky adăuga noțiunea de zonă proximă de dezvoltare, unde copilul poate progresa doar cu sprijin specific și adaptat. Aici e și confuzia mare a societății noastre: integrarea nu este același lucru cu incluziunea”, mai scrie prof. Claudia Chiru.
„În România vorbim despre școli incluzive, dar realitatea e că avem doar școli care integrează forțat”, scrie prof. Chiru. Profesorul rămâne singur în fața clasei, fără sprijin real. „Shadow-ul” este plătit de părinți, pregătit sau nepregătit, iar programele de sprijin există doar în documente.
„Integrarea înseamnă să aduci copilul cu CES în aceeași clasă cu ceilalți și să pretinzi că se descurcă la fel, chiar dacă nu are instrumentele necesare. E ca și cum l-ai pune să joace un joc fără să îi dai piesele, iar incluziunea înseamnă să adaptezi procesul educațional la nevoile lui reale: să primească sarcini potrivite, ritm potrivit, resurse și sprijin specializat. Doar atunci copilul poate fi cu adevărat parte din grup, fără să fie lăsat pe dinafară.
În România vorbim despre școli incluzive, dar realitatea e că avem doar școli care integrează forțat. Profesorul e singur în clasă, fără ajutor real, shadow-ul este plătit de părinți și pregătit ori nepregătit pedagogic, are sau nu are o relație cu copilul, iar programele de sprijin sunt, de cele mai multe ori, doar pe hârtie”, mai adaugă profesoara.
Prof. Claudia Chiru a văzut realitatea din școlile britanice și descrie un sistem complet diferit. Acolo, întreaga școală se transformă pentru a primi copiii atipici.
Profesorul de clasă are sprijin constant de la un specialist SEN, există psihologi, terapeuți și logopezi angajați în școală, curriculumul este adaptat, clasele sunt mai mici, resursele senzoriale și tehnologice sunt parte din proces.
Copiii primesc planuri educaționale individualizate, iar părinții și colegii sunt pregătiți să înțeleagă diferența.
„Asta înseamnă școală incluzivă: un spațiu flexibil, adaptat, care nu pune reflectorul pe copilul atipic ca `altfel`, ci schimbă decorul scenei astfel încât fiecare copil să aibă locul său firesc”, adaugă profesoara.
„La noi îi aducem pe copiii cu CES în școlile tipice și bifăm ‘incluziunea’. Dar nu schimbăm nimic din școală pentru ei. E doar integrare forțată, care nu ajută pe nimeni”, avertizează profesoara.
Soluția nu este negarea diferențelor, ci reorganizarea sistemului. Asta înseamnă profesori de sprijin reali, programe adaptate, colaborare sinceră între școală și familie și acceptarea faptului că un copil atipic are nevoie de alt drum.
„Soluția nu este negarea diferențelor, ci reorganizarea educației în așa fel încât fiecare copil să primească ceea ce îi este necesar, părinții trebuie să accepte ca au un copil atipic și să nu le fie rușine sau frică să recunoască, clase specializate, profesori de sprijin reali (nu doar pe hârtie), programe adaptate și colaborare sinceră între școală și familie.
Abia atunci vom putea spune că facem educație incluzivă, nu doar teatru social.
Nu există rușine în a fi diferit, rușinea apare doar atunci când ne prefacem că diferența nu există!”, conchide prof. Claudia Chiru.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Parinți și Pitici și pe Google News
Te-a ajutat acest articol?
Urmărește pagina de Facebook Părinți și pitici și pagina de Instagram Părinți și pitici și accesează mai mult conținut util pentru a avea grijă de copilul tău în fiecare etapă a dezvoltării lui.
