De ceva vreme, „gentle parenting”, parentingul blând, a devenit un concept adorat de mulți părinți ce își doresc o relație caldă, empatică și deschisă cu copiii lor.
Ideea este simplă: să fim alături de ei, să ascultăm emoțiile, să explicăm cu răbdare și să punem accent pe colaborare, mai mult decât pe autoritate pură. Dar ce se întâmplă când limitele devin elastice și consecințele se evaporă?
SURSA FOTO: freepik.com@eyeem
Experiența reală ne învață că nici o abordare nu e universală. Există situații în care prea multă indulgență poate genera confuzie la copil: dacă părintele evită orice confruntare, nu spune „nu” cu forță, nu stabilește consecințe clare, copilul poate interpreta că granițele nu există. În astfel de cazuri, tantrumurile se multiplică, ciclurile de negociere ajung la exasperare, iar autoritatea părinților se erodează.
A recunoaște că „gentle parenting” e un ideal, nu un panaceu, e un pas matur. Blândețea rămâne utilă – dar alături de fermitate și structură. În educație, echilibrul între sensibilitate și stabilitate e vital.
Un copil furios merită să fie ascultat: „Văd că ești supărat/ă”. Dar validarea nu poate ține loc de reglementare. Emoția nu justifică comportamentul. Aici intervine responsabilitatea părintelui de a spune: „Înțeleg ce simți, dar nu lovim. Te rog să te liniștești”. Astfel, copilul învață să nu fie înghițit de emoții, ci să le gestioneze.
Dacă ritualul e să spunem mereu „înțeleg” și să tolerăm orice, ne prăbușim în zona imposibilității: copilul nu mai înțelege ce are voie și ce nu. De aceea, consecvența nu e inumană — e educativa.
Când „blând” devine „pasiv”
Un risc real apare când părintele devine spectator al propriului sistem de valori — refuzând să intervină când limitelor li se râde în față. Uneori, a fi părinte înseamnă să impui un „Nu!” ferm. Sau să stabilești consecințe, nu ca pedeapsă, ci ca semnal că legile casei există.
A nu acționa cu fermitate e, de fapt, o alegere. Iar consecințele ei apar când copilul testează limitele mai agresiv și mai des. Copilul are nevoie de un reper clar: „Părintele nu cedează la prima escaladare”.
SURSA FOTO: freepik.com@eyeem
Limite clare, consecvență calmă
Stabilește câteva reguli esențiale (ex: respect, cuvinte potrivite, ordinea la masă). Nu negocia regulă după regulă – altfel copilul pierde busola.
Empatie urmată de regulă
„Văd că ești supărat” + „Dar nu aruncăm lucruri”. Asta e combinația care creează sens: copilul e ascultat, dar regula e respectată.
Consecințe logice și semnificative
Dacă scapă pe jos, curăță. Dacă întrerupe constant, pierde un privilegiu. Consecința trebuie să aibă legătură cu greșeala, iar aplicarea să fie garantată — nu doar amenințată.
Flexibilitate în fața contextului
Uneori, copilul are o zi grea – nu impune reguli noi atunci. Alteori, când stabilitatea lipsește, devine momentul regoautomatizării. Adaptarea e cheia.
Autoreglarea părintelui
Dacă ești epuizat, furios sau nesigur, e greu să fii ferm cu bun simț. Ai grijă de tine, caută suport, recunoaște când e nevoie de pauză sau intermediere.
Copiii nu au nevoie de părinți amabili care cedează, ci de părinți care își asumă rolul de călăuză, cu un cuvânt blând când se poate și cu o limită fermă când e nevoie.
CITEȘTE ȘI
Parenting inteligent: cum gestionează o mamă provocările zilnice fără vinovăție
Mame, nu trebuie să faceți totul singure! Trei pași pentru a vă elibera mintea
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Parinți și Pitici și pe Google News
Te-a ajutat acest articol?
Urmărește pagina de Facebook Părinți și pitici și pagina de Instagram Părinți și pitici și accesează mai mult conținut util pentru a avea grijă de copilul tău în fiecare etapă a dezvoltării lui.
