Ce faci când un copil cu cerințe educaționale speciale lovește, țipă sau refuză să participe la ore? Într-un sistem fără resurse, fără reguli clare și fără sprijin real, profesorii rămân singuri. În cadrul emisiunii Părinți Prezenți, moderatoarea Loredana Iriciuc a adus în discuție o realitate tot mai des întâlnită în școlile din România: profesorii care nu mai pot duce o oră până la capăt din cauza lipsei unui protocol pentru copiii cu CES.
„Cunosc profesori care spun că nu reușesc să ducă ora până la capăt, pentru că un astfel de copil are izbucniri necontrolate. Am vorbit cu profesori care spun că au fost loviți, înjurați sau că au fost nevoiți să scoată ceilalți copii din clasă ca să prevină un incident. Ce faci când un copil cu CES devine agresiv verbal sau fizic? Există vreun protocol pentru astfel de situații?” a întrebat Loredana Iriciuc.
„Nu există protocol. Din perspectivă legislativă, avem legi și nu prea avem. Cadrul legal e bazat pe Legea 272 din 2004 privind protecția copilului și pe Legea Învățământului, care conține prevederi despre drepturile elevilor, inclusiv cei cu CES. Mai sunt și norme, și ordine, dar toate sunt pe hârtie. Ca să funcționeze, trebuie să ajungă la noi prin mijloace reale. Iar acele mijloace nu există”, a spus profesoara pentru învățământul primar Claudia Chiru la Părinți Prezenți, o emisiune marca ParintisiPitici.ro.
SURSA FOTO: freepik.com @Alrightstock
Profesoara explică faptul că legislația nu obligă părintele să recunoască faptul că are un copil cu CES.
„Părintele poate alege dacă declară copilul și cere certificat sau nu. Legea nu îl obligă. Chiar dacă eu, ca profesor, semnalez problema și chem consilierul, iar acesta confirmă observația, părintele tot poate refuza. Și nu putem face nimic”, susține prof. Claudia Chiru.
Această lipsă de mecanisme creează confuzie și tensiune în școli.
„Chiar dacă îi spunem părintelui că avem o situație dificilă și îi cerem sprijin, el poate refuza. Și aici apare o problemă. Pentru că ne întoarcem la respect, la ierarhie, la tot ce are impact asupra tuturor. Când aduci un copil cu CES într-o clasă cu copii tipici, diferențele se văd. Și atunci apar probleme. Nu știm exact ce se întâmplă cu copilul, ne prefacem că e tipic, deși nu este. Copiii îl observă și se creează tensiune. În timpul orelor pot apărea întreruperi”, adaugă cadrul didactic.
Prof. Claudia Chiru vorbește despre propria experiență:
„Eu am acum un copil atipic în clasă. Părinții nu vor să recunoască și nu are certificat. Mi-au recunoscut totuși că este neurodivergent. Are shadow, dar ora este adesea întreruptă. Copiii văd.
Există însă înțelegere și colaborare. Am discutat și cu părinții celorlalți elevi, care au înțeles situația, și am reușit să continuăm așa. Dar nu pentru că avem ajutor din afară. Shadow-ul este pus de părinți, nu de școală”, explică dascălul.
„Aici vorbim despre integrare și incluziune. Integrarea înseamnă să aduci copilul forțat în mediul copiilor tipici și să te prefaci că este ca ei. Se face, dar nu duce la rezultate reale. Avem nevoie de incluziune.
Incluziunea înseamnă că școala se schimbă și se adaptează pentru a-i oferi copilului atipic ceea ce are nevoie ca să ajungă la un nivel de bază, apropiat de ceilalți”, adaugă prof. Claudia Chiru.
„Școala nu oferă resurse. Nu avem consilier care să vină zilnic. Nu avem shadow angajat de școală, care să fie prezent zilnic și să creeze o relație stabilă cu copilul.
Copilul atipic obosește mai repede, reacționează diferit la stimuli, este mai sensibil. Are nevoie de pauze, de un spațiu separat, de timp și atenție adaptate. În școală, nu se întâmplă asta”, povestește prof. Claudia Chiru.
SURSA FOTO: freepik.com @jet-po
„Dacă lucrez cu copilul atipic, ceilalți rămân nesupravegheați. Dacă îi las pe ceilalți și mă concentrez pe el, nu îl ajut suficient. Shadow-ul ar trebui să știe ce face, să fie pregătit. În clasă, învățarea e vie. Trebuie să ai multe strategii.
Ce faci când copilul refuză? Când se tăvălește? Când mușcă? Trebuie să știi cum să reacționezi. Dar eu nu am învățat. Este prima dată când am un copil cu tulburări de dezvoltare. Nu sunt pregătită. Citesc, caut soluții, dar mă lovesc de lipsa cadrului”, susține prof. Claudia Chiru.
Profesoara recunoaște că orele devin un test de rezistență.
„Da, se întrerup lecțiile. Da, este violent. Da, este neplăcut. Este neplăcut pentru toți, și pentru copiii tipici, și pentru cei atipici. Dacă stai în clasă și dintr-odată auzi urlete, nu este plăcut. Le auzi azi, le auzi mâine, le auzi poimâine. Și te întrebi de ce nu se schimbă nimic”
Ce mesaje le transmitem copiilor când nu reacționăm? Ei învață din ce văd, nu din ce aud. Degeaba le spui că trebuie să fie empatici sau răbdători, dacă văd că sistemul nu oferă sprijin nici profesorilor, nici colegilor lor atipici”, adaugă prof. Claudia Chiru.
Loredana Iriciuc întreabă: „Deci, totul ajunge să depindă de calmul și instinctul profesorului?”
Prof. Claudia Chiru: „Da. Suntem singuri. Ai un copil cu nevoi speciale? Ți se spune că trebuie să-l integrezi. Am înțeles, dar… cum?”
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Parinți și Pitici și pe Google News
Te-a ajutat acest articol?
Urmărește pagina de Facebook Părinți și pitici și pagina de Instagram Părinți și pitici și accesează mai mult conținut util pentru a avea grijă de copilul tău în fiecare etapă a dezvoltării lui.
